|
Baia Mare - 2005 Anul II - Numarul 8 prima pagina corespondente poezie istorie recenzii opinii forum contact arhiva   |
 |
Jurnalul fericirii - Nicolae Steinhardt
Anca Apostol, Laurentiu Luca
Prima versiune a "Jurnalului fericirii" a fost incheiata in 1970. Imprejurarile au facut insa ca lucrarea sa fie confiscata, pentru ca ulterior si fie restituita la insitentele Uniunii Scriitorilor, incercand sa dovedeasca ca acest text nu pune in pericol siguranta statului.
Considerant de N. Steinhardt "un veritabil testament literar", "Jurnalul fericirii" nu respecta cronologia unui jurnal, ci sunt puse pe foaie memoriile uni scriitor ajuns la o anumita varsta, care rememoreaza o experienta decisiva.
Pentru a iesi dintr-un univers concentrational, N. Steinhardt recunoaste si propune trei solutii lumesti: acceptarea deliberata, fara sovoire a mortii de catre cel care paseste pragul inchisorii:" de vreme ce se considera mort, nimic nu-l mai sperie...", totala neadaptare la sistem( spre exemplu, individul fara acte nu poate fi santajat, nu i se poate lua nimic; fiind liber, el poate sfida normele) si ultima solutie ar fi asumarea atitudinii active in fata teoriei istoriei, ceea ce presupune o extraordinara tarie de caracter.
Citatul, din deschiderea acestui Jurnal, e preluat din Evanghelia dupa Marcu 9 cu 24 si este considerat de autor ca fiind una din cele mai profunde afirmatii ale crestinismului:" Cred, Doamne ajuta necredintei mele!"
Detentia a avut loc intre 1959-1964 si presupunea transformarea omului de cultura de odinioara intr-un autentic homo-religiosus; literatura a devenit si ea model pentru viata. Autorul vorbeste chiar de functia salvatoare a artei "Fericiti cei ce stiu poezii".
Desi titlul cartii este paradoxal, "Jurnalul fericirii" devine o carte a mantuirii, punctul culminant fiind intruchipat de botez: "Cine n-a fost crestin de mic copil nu stie ce inseamna botezul". Pe parcursul intregii detenii, un lucru ramane important: caracterul. Autorul trece astfel printr-o proba initiatica dura, aspra, dupa care renaste, simbolic, dobandind astfel o alta conditie spirituala. Este groaznic cum, prin nerecunoasterea discutiilor ce s-au purtat in prezenta sa, martorul se transforma in inculpat si este condamnat sa supravietuiasca in celula 34.
Este remarcabil cum , in aceste "Academii ale inchisorii" s-au format, sau au continuat sa existe, oameni de cultura, portrete care incercau sa depaseasca teroarea istoriei prin literatura, prin arta, cultura. Desi cuvantul se degradeaza in vorbe, el este descriptiv, in inchisoare functionalitatea sa este asigurata de actul comunicarii. Pentru a putea fi adevarat, cuvantul trebuie sa fie si implinit.
N. Steinhardt, nascut evreu, botezat crestin ortodox, calugarit si inmormantat la manastirea Rohia. Este omul de cultura care a fascinat prin modul exemplar de a fi prin suferinta.
Daca am incerca sa roconstituim biografia lui Nicu Steinhardt din fragmentele "amestecate" cu buna stiinta in volumele de la editura "Dacia", va trebui sa ajungem la concluzia ca intre acest " ar fi putut sa fie asa", pe de o parte, si talcul unui destin iesit din comun pe de alta, se organizeaza, de fapt, toate insemnarile "Jurnalului fericirii". In destinul lui N. Steinhardt, doua sunt experientele care se impun cu precadere atentiei: experienta inchisorii politice si experienta religioasa, cu atat mai neobijnuita cu cat ea apartine cuiva care a strabatut, tras parca de o mana nevazuta, drumul de la cultul mozaic la crestinism.
Despre experienta inchisorii politice romanesti( Jilava si Gherla, unde a stat din 1960 pana la mijlocul anului 1964) sau despre anchetele de la Securitate si desfasurarea proceselor, N. Steinhardt ne da unele dintre cele mai extraordinare marturii. Poate ca cei de maine vor spune ca asa ceva nu a fost posibil si, in definitiv, ar fi chiar foarte bine ca lucrurile sa evolueze in acest fel. Dar sub imperiul fricii totul a fost cu putinta. Arestatii din lotul lui Noica (intre care si N. Steinhardt) au fost condamnati ca i-au citit pe Mircea Eliade si pe Cioran, iar intre 1958-1959 au fost pusi sub arest si spiritisti, bridgisti, dansatorii si coristii.
-Experienta religioasa- Punctul culminant al confesiunilor il intruchipeaza botezul in inchisoare, taina suprema care a avut importante consecinte spirituale. Evenimentul a avut loc "sub pecetea ecumenismului" in data de 15 martie 1960, cand N. Steinhardt a avut 48 ani, si este efectuat de parintele Mina. Exista o antiteza vadita intre decorul lugubru, intre cronotopul sinistru al inchisorii si starea de beatitudine resimtita dupa ce preotul calugar savarseste taina botezului. Memoria retine amanunte semnificative ale acestui moment crucial din viata spirituala a lui N. Steinhardt: " La repezeala dar cu aceeasi iscusinta preoteasca unde iuteala nu stanjeneste dictia deslusita parintele Mina rosteste cuvintele trebuincioase, ma inseamna cu semnul Sfintei Cruci, imi toarna pe cap si pe umeri tot continutul ibricului si ma boteaza in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar, botezul sterge toate pacatele. Ma nasc din nou, din apa viermanoasa si din duh rapid".
Efectele pe care le are Sfanta Taina sunt cu atat mai miraculoase cu cat instrumentele cu care ea s-a efectuat sunt mai precare. O alta data memorabila din biografia spirituala a lui N. Steinhardt este aceea in care aceasta cunoaste prima impartasanie. Momentul se bucura de doua consemnari laconice, dar semnificative. Memorialistul reconstituie starea de spirit de care a fost cuprins in data de 14 septambrie 1964, ziua Crucii. In esenta, este vorba de amplificarea starii de euforie pe care a simtit-o dupa botez. Experienta traita de N. Steinhardt se dovedeste cu atat mai semnificativa cu cat este vorba de experienta traita intr-o societate totalitara, desacralizata in mod fortat, ostila credintei. Bucuria launtrica provocata de Marea Taina este traita atat de intens incat detinutul se trezeste in timpul noptii si se simte cuprins de un neobijnuit elan dionisiac. Uneori meditatiile depre fericire si suferinta se transforma intr-o serie de consideratii bergsoniene asupra duratei. Asemenea clipe marcheaza dilatarea timpului, iesirea din contingent si patrunderea intr-un timp absolut, sustras tacerii. Starea de beatitudine nu-l impiedica pe detinut sa realizeze o minutioasa descriere a acestui topos infernal care este inchisoarea de la Jilava: parintele Mina, calugarul ortodox, mi-a impus numai cateva lectii de catehizare si le facem sezand pe marginea unui pat de fier, cu spatele spre usa, unul langa altul, vorbind in soapte. Suntem, fireste, amandoi in uniforma de puscarias: bocanci fara sireturi, zeghe vargata si giosita, bonetica pe cap. Vestonul nu are nasturi, pantalonii, prea scurti, stau gata sa cada. De altfel totul aici, la Jilava, are cel mai violent aspect de puscarie, de parnaie.
Detentia reprezinta depasirea ignorantei si renasterea la o alta conditie spirituala. Doar in cronotopul inchisorii N. Steinhardt afla cu adevarat ce inseamna bunatatea, buna-cuviinta, eroismul, demnitatea, concepte ce dobandesc un nou continut in acest context existential. In plus, in aceasta lume concentrationara nu mai conteaza convingerile politice, parerile filozofice, originea sociala sau credinta, singurul lucru care ramane important fiind doar caracterul. Tot detentia este cea care furnizeaza numeroase argumente in favoarea existentei minunilor, care par a fi aici la acasa. Fapt paradoxal, inchisoarea nu-l abrutizeaza pe scriitor, ci il metamorfozeaza, il face sa aiba o alta perspectiva asupra lumii si sa pretuiasca altfel omul. N. Steinhardt trece o proba initiatica deosebit de dura, dupa care naste din nou in chip simbolic, dobandind o alta dimensiune spirituala. De aici, concluzia:" Am intrat in inchisoare orb( cu vagi strafulgerari de lumina, dar nu asupra realitatii, ci interioare, strafulgerari autogene ale beznei, care despica intunericul fara a-l risipi) si ies cu ochii deschisi; am intrat rasfatat, razgaiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nervos, suparacios, sensibil la fleacuri, ies nepasator; soarele si viata imi spuneau putin, acum stiu sa gust felioara de paine cat de mica; ies admirand mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies impacat cu cei carora le-am gresit, cu prietenii si dusmanii mei, ba si cu mine insumi."
Experienta religioasa presupune o cazuistica neistovita si extrem de angajanta pentru autor(in legatura cu problema iertarii, cu ierarhia pacatelor, cu relatia dintre trufie si smerenie), dar mai ales un sir de statiuni(marcate de revelatii si chiar minuni, cum le numeste, de mai multe ori N.Steinhardt) pe drumul credintei pana la botezul, savarsit intr-o celula de inchisoare, cu "canita rosie", cu smaltul sarit, neclaita si respingatoare" umpluta cu "apa viermanoasa proaspat adusa din rezervorul purtat de el si de un alt detinut", savarsit intr-o celula de inchisoare, la Gherla, si pana la rasa monarhala, imbracata in 1980 la manastrirea Rohia, din tara Lapusului.
In aceasta odisee de lumina, lui N. Steinhardt i-a fost dat sa mai indure, in ultimii ani ai vietii inca o intamplare nepotrivita. La 5 feb. 1989 primeste din Israel o scrisoare in care este intrebat, ca un "tradator":" ce ganduri iti trec prin minte, calugare Nicolae, la doua noaptea?". Raspunsul nu se lasa asteptat. E poate ultimul text a lui N. Steinhardt:" Monahii acestia, neamul acesta de pastori si tarani, oamneii acestia, atat de diferiti de mine, m-au primit, inteles si acceptat cu o marimimie, o bunavointa, o rabdare, o simpatie care au desfiintat orice bariera si ma fac sa ma simt la ora doua noaptea, ora adevarului, cu totul neframantat de dubii: catusi de putin strain, stingher, nefericit, nostalgic ori gandind sa ma intorc din drumul pe care am apucat".
Pentru salvarea din universul concentrationar, N. Steinhardt alege calea mistica a credintei. Este cea mai dificila, fiindca este si mai selectiva. Nu oricine poate fi atins de harul divin. In testamentul sau politic, care precede Jurnalul, Steinhardt ofera inca trei solutii de salvare, care sunt strict lumesti, au caracter practic si se infatiseaza ca accesibile oricui. Toate trei insa propun o forma de viata echivalenta cu moartea. In acest punct el are revelatia ca totalitarismul este mai ales manifestarea unei ciudate atractii pentru moarte. Dar pentru a alunga vraja si a iesi din cercul de fier nu-i destul sa iubesti mai mult viata decat moartea, asa cum o fac cei mai multi, toti cei care refuza adaptarea la sistem. Moartea trebuie invinsa. Solutia mistica le inglobeaza pe toate celelalte solutii si le depaseste pentru ca e singura care dezvaluie taina izbavirii de moarte prin moarte. "Moartea insa, cine Singur a invins-o? Cel ce cu moartea a calcat!"
Poezii lecturate la Intalnirea Acrostih dedicata "Literaturii inchisorilor" - invitati prof. Gh. Mihai Barlea (directorul Muzeului "Memorialul Durerii" Sighetu Marmatiei) si muzeograful Mihaela Manarazan
Radu Demetrescu Gyr - "Iisus in celula"
Azi noapte Iisus mi-a intrat in celula.
O, ce trist si ce' nalt parea Crist!
Luna venea dupa El, in celula
si-L facea mai inalt si mai trist.
Mainile Lui, pareau crini pe morminte,
Ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
argintandu- I pe maini vechi sparturi.
Uimit am sarit de sub patura sura:
- De unde vii Doamne, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gura
si mi-a facut semn sa tac.
S-a asezat langa mine pe rogojina:
- Pune-Mi pe rani mana Ta!
Pe glezne avea urme de cuie si rugina
Parca purtase lanturi candva.
Demostene Andronescu- In loc de rugaciune
In seara asta, Doamne, Te vei culca flamand,
Azima rugaciunii n-o vei avea la cina,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumina
Ce-mi palpaia altdata in candela din gand.
Sunt prea sarac, Stapane, nu am ce-ti oferi
Sa-Ti stampar foamea, furii mi-au talharit camara
Si de putinul suflet ce il pastram ca sara
Sa am ca tot crestinul cu ce Te omenii.
Zadarnic stai de veghe si- astepti umil si bland,
Azima calda-a rugii n-o vei avea la cina
Si-n cerul Tau de gheata cu turturi de lumina
In seara asta, Doamne, Te vei culca flamand.
Sergiu A. Mandinescu- Reeducare
Era o noapte jefuita de stele.
La fereastra celulei, zabrele.
Iar fruntile noastre inghetasera toate.
Cand deodata din mijlocul nostru izbucni,
ca o flacara neagra, ura,
gand, suflet, aripa,
toate din tot si n'a mai ramas decat zgura
Constantin Aurel Dragodan- "Cenaclu in inchisoare"
Prelung in ureche de huruie dubele,
celulele, caznele ard in plamani,
pe umeri ne-a pus intunericul subele,
iar foamea ne duce de maini.
De cincisprezece ani colindam inchisorile,
de cincisprezece ani sorbim amaraciunile pana la fund,
de cincisprezece ani scrijelim zidurile, tot mai afund,
sa-ncrustam visele si orarile.
Mai Radule, mai Stefane,
Nichifore, Stere, Ioane baiate,
ati scris fiecare perete?
Tavanul, podeaua, zabrelele, usa,
Lacata, zavorul, catusa?
Sa nu ramana nimica nescris,
nici un ungher, nici o coada de lingura,
sa vorbeasca temnita singura
cu litere strambe si lungi de proscris.
Azi Craciunul s-a mutat
Din palat la inchisoare
Unde-i Domnu-ntemnitat
Si copilul cel din zare
A venit la inchisoare
Sa traiasca Praznic mare.
Iosif Toma Popescu- Cantec trist
A murit sub pamant
Un tanar inchis de mult
Paznicii l-au luat si l-au dus,
Pe trepte-n sus.
Era trist,
Uneori,
In ochi avea luciri de comori;
Pe fata-i palida de Crist
Abia-nflorea un zambet trist.
Ieri, a murit
Sub pamant,
Paznicii l-au luat si l-au dus,
Pe trepte-n sus.
Costin Dacus Florescu- Fara creion, fara hartie
Fara creion, fara hartie,
Doar cu speranta si credinta,
In cea mai neagra suferinta,
Asa facut-am poezie.
Cu mainile prinse-n catuse,
In bezna rece si pustie,
Asa facut-am poezie,
Pandit de diavol dupa usa.
In foame, frig si incordare,
In a satanei nebunie,
Asa facut-am poezie,
In gemete si disperare.