::: AcroStih :::

Baia Mare - 2005
Anul II - Numarul 8

Poezie

Ioana Barle

IGLU

E intaia oara cand te arunc in flacari!
Razi, spui ca iti place
Te intorc pe o parte si pe alta,
Lasand flacara sa ne rumeneasca obrajii
Ea iti raia pieptul,
Apoi docila se prelingea pe venele tale incordate
Si-ti strapungea degetele
In incercarea ei sisifica de a se reintorce in tine,
Cand i-ai simtit zvacnirea... ai zambit!
Caldura te inalta, cum n-a facut-o niciodata.
Asa te-am transformat intr-o vibratie dezmortita
Erai precum, o cascada de sare intr-un pahar cu bere
Ai sfarait...
Pana cand, zorii te-au potolit in roua
Ai sarutat picatura si te-ai spalat de scrum
Eu, stapana a epopeei gandurilor tale, maestra de ceremonii
Am fost lasata sa cad
...uda de stropii inscrumati
Tu ai imbracat cubul de gheata
In care ai fost ros de tot ce e vremelnic,
Din tot ce-a existat de ieri si pana azi
A mai ramas...
Bufonul invizibil in renegata lume.
"Si asa ti-a fost sfarsitul"

Claudiu Komartin

Adaos la o Dizertatie de Stenon

lui Cosmin Ciotlos
Prigonirea omului de catre balena nu este un cliseu
asa cum am fost obisnuiti sa credem
ci o realitate frustranta si umilitoare
dovedita de cativa Iona si Ahab,
o stare de lucruri literalmente putreda
in care ne complacem fara indrazneala savanta a unui refuz.
"Sa respiri poti
sa plangi poti
sa te certi cu Dumnezeul tau iarasi poti,
dar in gura balenei,
intre stalpii perfecti care o sustin,
printre barcazuri, trireme, pirogi si
tramvaie trase de cai
n-ai voie sa scuipi pe jos."
O afirmatie mai degraba derutanta,
careia nu i-am dat crezare,
asa i-am si spus tatalui meu:
"Pe-asta n-o pot crede, Iona, mincinosule"
si am continuat sa ma joc pe covor
cu soldateii mei de plumb
pe care
ii gaseam in samburii oricarei stele duble.

"S-o crezi, fiule, s-o crezi"
sopti taica-meu brusc intristat
lasandu-ma pe carpeta murdara, imbibata de saliva
pe care o expulzase la aparitia mea in lume,
nastere autoprovocata
cand bietul om nu mai putuse indura ghionturile perfide,
insomnia si (indeosebi) crizele mele ingrozitoare de panica.

Intr-un colt al camerei, Marii Viziri umblau
cu umbrelele lor caraghioase,
si cu suita de haimanale triste care declamau
dintr-o scriere la moda a lui Stenon,
Prolog la o Dizertatie despre cum un corp solid este inclus,
prin procesele naturii, in alt corp solid.

Pentru putina normalitate, ma retrasesem o vreme la casa de nebuni

Cu creierul imblanit nu mai ai batai de cap,
le-am strigat admiratorilor mei, care ma asteptau
in numar foarte mare la poarta ospiciului
cu flori si cu blanuri luxoase de gresie si ardezie.
Incremenisera toti, privindu-ma cu o expresie jalnica
de ingrijorare sau neincredere.

Ei, ce e, parca ati fi vazut o stafie? o facui eu pe nestiutorul
(imbecilul de doctor imi montase gresit soclul,
care acum atarna de un colt al buzei de jos
balanganindu-se
in stanga si-n dreapta la fiecare miscare a capului).
Rumoarea crestea din toate partile.
Ce stati asa, nu ma imbratisati? De emotie,
nu mai eram in stare sa spun nimic destept.

Atunci m-au luat pe sus si au inceput
sa ma poarte, din mana in mana, de la primul la ultimul,
ca pe o galetusa cu apa adusa pentru a stinge
un incendiu devastator.

Ce sperati, ba, sa rezolvati cu asta? m-am rastit la ei.
Nu fiti tampiti, nu va uitati la zambetul asta tristut,
nu sunt nici ascet, nici pompier si
nici de vindecare nu v-as putea vorbi.
Lasati catedrala neamului, mai bine haidem la Mofturi
sa bem pe veresie si sa ne imbatam ca porcii.

In drum spre crasma, unii au coborat
din mersul expresului la muzeu (ca noi tre' sa ocupam din timp
locurile care ne-au fost rezervate in cadru' istoriei literaturii) -
durere, dezordine, tipetele multimii deznadajduite.

Toata lumea dadea vina pe mine, cand jucatorul de biliard
ma lovi dusmanos cu tacul, obligandu-ma sa cobor,
in timp ce eu tocmai aburcam
pe singuratatea unor lacrimi solzoase
rememorand lent frumusetea virgina a spitalului din care
tocmai iesisem

acum ca as fi dat orice sa fiu primit inapoi.

Cristina Mihai

Fara perdea

Imi despart cu grija in margini decapitarea
venele mele sunt niste plicuri subtiri cu sange negru inchegat.
Simt in privirile femeilor necunoscute
ingaduinta barbatului
privirea mea e ridicata sub umbra vopsita a tacerii viitoare
imi aud frica lunga smulsa din privirile femeilor necunoscute
si azvarlita in liniste de barbatul ucis.
Mana mea mirosind a putreziciune, ascunsa sub piele
loveste ca un judecator departarea din jur.
Astept ca in casa in care nu mai e nimeni
usa sa fie trantita de perete, sa pot pipai varul, golul, paharele
ciocnite
si respiratia barbatului neaflat din fiecare

Venusian

Trec cu acte in regula, cu actele in regula
cu inca doua decenii in fata kilometrilor striviti
ma spal in continuu de pacate de parca ar fi un fleac precis
va fi dimineata
dimineata e un capat de evantai
care tremura in oglinzile pline de apa
nu are ascendenti si e ametitoare ca marmura rece.
Orice privire dusa pana la capat aplauda parca plopul
mormantul si pivnita policlinicii admirate de batranul oligofren.
Imi apas urmele din plamani cu varfurile unghiilor ascutite
ale tuturor mortilor
usile deschise sunt lipite de perete
de frica ma silesc sa imi pun pantofii
pe care ploaia i-a umplut cu forme ciudate
si un cotor de mar aruncat
in capul unui trecator cu voce de copil.