|
Baia Mare - 2005 Anul II - Numarul 7 prima pagina corespondente poezie istorie recenzii opinii forum contact arhiva   |
 |
Ioan Marchis - sculptorul care da viata si mister bronzului
Ioana Lucacel
Nu stie daca e consacrat si nici nu se avanta in comparatii cu ceilalti artisti. Lucrarile care s-au pierdut in lume ("ca niste copii plecati sa-si caute rostul") si satele de pe raul Mara (din care si-a luat lutul primelor creatii) nu sunt extrase din vreo legenda, ci din traiectoria unuia dintre cei mai cunoscuti sculptori contemporani, Ioan Marchis.
La orele asfintitului, Centrul Vechi al Baii Mari pare o arhaica fotografie in alb-negru. Cenusiul cladirilor innegrite de vreme da senzatia ca piata larga, ticsita de utilaje de constructie, pare pustie. Un felinar "batran" palpaie rar, plictisit de vreme si inghetat de martie.
In spatele unei usi din lemn, tapetata cu afise, se afla o alta lume, un univers mistic al formelor. Peretii inalti par gata sa se prabuseasca sub greutatea blidelor populare, ulcioarelor, ceasurilor si candelabrelor vechi. Printre lazi de zestre, oglinzi vechi, icoane, tablouri, machete de statui si schite il gasesc pe unul dintre cei mai cunoscuti sculptori contemporani, Ioan Marchis.
Desi are peste 18 lucrari in tara si si-a expus sculpturile aproape peste tot in lume, se considera un om obisnuit. A inceput sa sculpteze pentru a nu-si supara familia si profesorii, apoi actul creatiei i-a intrat in sange. "E ca o boala. E ca si cum ai o grupa de sange. Daca ai inceput sa sculptezi, refuzi sa faci altceva, asa cum refuzi o alta grupa de sange", sustine artistul.
Remarcat de Vida Gheza
A invatat sa modeleze lutul la varsta de 7 ani, la o moara de pe raul Mara, unde lucra tatal sau. Folosea argila din rau pentru a modela portretele prietenilor de joaca. Tot atunci a descoperit ca folosind lemnul sau fierul poate arma lutul si poate face statui.
Pe vremea aceea, sculptura era o joaca, iar "statuile", carora le punea... palarie, erau folosite doar pentru a speria femeile ce veneau la rau. Bunicul sau, dulgher de profesie, i-a fost primul profesor.
"M-a pus sa fac dintr-o piatra moale, un cap al lui Pintea, care e si acum in casa lui. Tinea foarte mult sa fiu artist. El m-a atras spre sculptura si forma. De la el am invatat ca piatra trebuie sa ramana rotunda, la fel ca pietrele de moara, iar lemnul sa fie intreg, ca o grinda. Am inceput sa caut in sat carti despre sculptura. M-a atras Michelangelo, pentru ca avea formele rotunde. Am copilarit intr-un univers aproape mistic, iar copilaria este foarte importanta pentru evolutia unui artist. Ascultam povestile spuse la sezatori, primavara traiam cu spaima ca va veni un sloi urias sa ne darame casa, si multa vreme am crezut ca in unul dintre satele din apropiere traieste un balaur.
Toate acestea mi-au folosit mai tarziu, pentru ca lucrarile mele au tendinta de a incifra misterul, nu de a deschide spre un inteles. Satul mi-a deschis imaginatia. Sculpturile mele, mai ales cele in lemn, se apropie de folclor. Se vede acea tensiune, acel freamat interior al taranilor care luptau pentru supravietuire", a spus artistul.
Apoi, s-a trezit la Liceul de Arta in Baia Mare. Multa vreme, orasul, care contrasta cu lumea mistica a satelor maramuresene, l-a inhibat. A fost "descoperit" in clasa a IX-a de Vida Gheza. Sotia lui Vida era directoarea liceului si sculptorul a trecut intr-o zi prin atelierul scolii. L-a atras o lucrare figurativa a lui Marchis, un ioghin care privea in sus, cu mainile rasucite. Cu acea lucrare a participat la un concurs in Cluj si a castigat un premiu. A fost primul imbold. Profesorul l-a indemnat sa urmeze sculptura, desi era atras de literatura, filosofie si psihologie.
Despre eternizarea lutului
Prima expozitie personala a avut-o dupa absolvirea facultatii, in Baia Mare. Foarte emotionat, i-a spus mamei ca vrea sa faca un vernisaj si trebuie sa pregateasca niste oale cu sarmale si niste vin. "Saraca mama a facut multe oale cu sarmale, iar eu ma ingrijeam mai mult daca lumea mananca si bea, decat daca imi admira lucrarile. Spre sfarsit, mi-am dat seama ca in loc sa fac un vernisaj, am facut un chef cu sarmale si vin. Am inceput sa rad singur, dar nu si-a dat nimeni seama care era motivul", isi aminteste Marchis.
Au urmat expozitii si lucrari care "s-au pierdut" prin lume, ca niste copii care isi iau zborul de acasa. "Sculpturile sunt ca niste haine pe care le inlatur. Dar mi s-a intamplat, de curand, lucrand la o sculptura, sa confund hainele cu corpul, cu organele interne. Asa sunt si eu cu lucrarile mele. Nu mai stiu unde e limita dintre mine si ele. De aceea ma atrage bronzul. E un metal care te lasa sa visezi. Bronzul e, de fapt, eternizarea lutului. E ciudat ca un fiu de taran din Barsana e atras de un metal cult, pot spune. Dar bronzul e, de fapt, lut, iar lutul poate fi atins, modelat. Dalta e doar un intermediar intre om, gest si creatie artistica. Mi s-a intamplat sa ramana amprenta, forma degetului pe o statuie".
Elegia taranului
Machetele sunt inspirate din fotografii de tarani de la inceputul secolului, din portrete descrise de sociologi sau din figuri pe care si le aminteste din copilarie. Unul dintre ei ar fi Mosu Deac din Bogdan Voda.
"Taranul merita un monument si o intreaga filosofie. Taranul e doctor, arhitect, magician, artist si, din pacate, e pe cale de disparitie. Am avut si modele, dar nu-mi place sa le pun sa pozeze. Le memorez trasaturile si fac portrete din memorie. Am avut o prietena la Cluj in perioada studentiei. Era balerina si foarte frumoasa. Aveam tema, la facultate, sa fac un portret. I-am facut portretul din memorie, fiinca abia astfel poti sa dai frau liber imaginatiei, cand persoana respectiva nu e acolo.
Dupa ce am fost in Egipt, am facut o egipteanca, tot din memorie. In arta nu este important obiectul pe care il reprezinti, ci gestul artistic. Asta e diferenta dintre fotografie si pictura sau sculptura. Fotografia ia un moment din viata unui obiect sau a unei fiinte, ceea ce nu e drept, fiindca totul se transforma. Pictorul sau sculptorul introduce acesta drama a transformarii, iar viata pe care i-ai luat-o obiectului sau fiintei respective e inlocuita de propria ta viata consumata in timpul creatiei".
Elementele distinctive ale sculpturilor lui Marchis sunt mainile si fata, pentru ca au foarte multa expresivitate. Iar taieturile dure, ochii infundati in orbite, cercanele, durerea din privire, incruntarea sprancenelor, nu fac decat sa ilustreze lumea contemporana. Gri, intunecata, aspra.
"Imi construiesc expresivitatea lucrarilor pe o anumita cultura, dar cultura poate fi o capcana. Un om pierdut in cultura nu se intoarce la o creatie autentica niciodata. Cu cat esti mai cult, cu atat iti lipseste mai mult spontaneitatea copilariei. Cultura te poate inhiba, iti poate demonstra cat esti de mic si cat de greu poti depasi anumite valori. Cultura te poate transforma in nisipul istoriei. Brancusi, de exemplu, a facut eforturi extraordinare sa revina la copilarie. Este ca a doua nastere".
50.000 de dolari pentru a-si "ucide" lucrarea
A daruit multe lucrari, dar nu le-a folosit niciodata ca "moneda forte". "Poate ca presedintii nu au lucrari de ale mele, dar de la rangul de ministri la oameni simpli, am daruit multe. Pentru ca imi place sa daruiesc si pentru ca multi oameni n-au bani sa le cumpere.
Mi s-a intamplat de multe ori sa vina cineva la atelier sa cumpere o lucrare pentru un profesor, un medic sau pe altcineva. Eu n-am facut astfel de compromisuri. Mi-a oferit cineva odata 50.000 de dolari sa-mi daram o lucrare! Ma aflam intr-o perioada proasta, m-am framantat noptile, am plans, dar am avut puterea sa-l refuz. Poate daca mi-ar cere cineva sa mut o lucrare as accepta, dar sa daram ceea ce am facut, nu pot. Desi eu cred in teoria locului. Cred ca locul are memorie, te poate astepta, ii e dor de tine sau chiar te poate uita".
De un an, lucreaza la statuia ecvestra a lui Bogdan Voda. Cea mai grea lucrare de pana acum. Cand va renunta la arta monumentala, doreste sa se axeze pe arta figurativa. Lucrari mai mici, din lemn, cu forme abstracte si decorate cu diferite materiale. Dupa vizita in Egipt, a inceput sa foloseasca diferite materiale. In prezent, lucreaza la un Christos din bronz, decorat cu pietre semipretioase.
Intre mistic si cenusiu
Nu mai tine minte numarul lucrarilor din tara. Nici soarta lor nu-l intereseaza. "Mi-e frica sa nu fiu catalogat drept un artist care incerca sa-si adune opera cantitativ, pentru a obtine un premiu. Nu numarul lucrarilor conteaza, important este daca acestea au luat ceva din mine sau nu. S-a intamplat de multe ori sa nu fiu multumit de o anumita lucrare, insa acele sculpturi nu le vedeti. Pe Mihai Viteazu l-am refacut de mai multe ori. Nu am emotii la dezvelirea unei statui, desi iesirea pe piata de arta reprezinta un risc enorm. Abia atunci poti sa vezi cum esti catalogat. Am emotii daca exprimarile celor prezenti se apropie de ceea ce eu numesc viata si misterul unei statui, de ceea ce am vrut eu sa spun. In lucrarile mele se afla toata lumea contemporana, toata viata mea de pana acum. Artistii ilustreaza lumea in care traiesc".
Fiecare lucrare e o parte din el si asta se vede in lucirea privirii atunci cand vorbeste despre "copiii lui" si din lacrima care aluneca incet pe obraz cand povesteste despre locurile din care si-a luat lutul primelor creatii.
Nu stie daca e consacrat sau numai daca soarta i-a fost favorabila. Nu se compara cu ceilalti sculptori, fiindca fiecare artist are lumea lui. O lume aproape ireala pe care putini o inteleg.
Usa din lemn se inchide. Artistul ramane in lumea lui. Imi fac loc printre picaturile de ploaie, carora abia acum le observ cu adevarat forma. Cativa muncitori se intorc grabiti spre casa. Lumea reala e cenusie, incruntata si obosita. Sculpturile lui Marchis asteapta jertfa zapezii trecute ingropate-n mister, devin albe si...
Spanzuratoarea
"Arcul Solar" (sau "Spanzuratoarea", cum ii spun baimarenii) a fost ridicat in 1984 si este un omagiu adus dulgherilor din Maramures, care ridicau biserici si case si, deopotriva, bunicului sau. "Batranul m-a invatat sa nu tai un lemn decat daca am mare nevoie de el si daca totusi il tai, sa-l las intreg. Sa nu-l cioplesc. Sa nu fac din el decat o grinda. Arta dulgherilor maramureseni e cea a lemnului lung. Arcul solar are patru intrari si o singura iesire, spre cer. Sectiunea acestei lucrari a fost luata de pe o camasa maramureseana. N-a fost inteleasa niciodata si de aceea nici n-a fost iubita de baimareni. Acum o iubesc copiii si tinerii, pentru ca ea comunica foarte multe lucruri", a spus artistul.
Bustul din Parlament
Printre cele mai valoroase lucrari ale artistului se numara "Nicolae Iorga", "Pintea Viteazul", "I.C. Bratianu", "Mihai Eminescu", "Gh. Pop de Basesti", "Octavian Goga", "Mihai Viteazul", "Gh. Bratianu" "Atanasie Mot Dambu", Ansamblul statuar "Avram Iancu si "I.G. Duca".
"Nu pot sa spun care e preferata mea. E ca si cand ai intreba o mama pe care copil il iubeste mai mult. Dragostea mea pentru lucrari e ca lumina, se distribuie egal pentru toate. Cea mai importanta cred ca este Gh. Bratianu, care e expusa in holul mare al Parlamentului. La dezvelire au fost reunite cele doua camere si au fost prezenti toti ministrii. De fiecare data cand vad la televizor transmisiuni din holul Parlamentului, imi vad si lucrarea. Aceea e cea mai publica."
"Afara", maestru
A avut expozitii in Romania, Ungaria, Italia, Franta, Anglia, Egipt, Germania, Israel, Japonia, Austria si SUA. Surpriza cea mare a avut-o, insa, la Roma, in 1994.
"Zoe Dumitrescu Busulenga mi-a organizat acea expozitie. Era si ziua mea de nastere. Atunci m-am simtit cu adevarat alintat. In Romania n-am avut niciodata 10 sau 15 minute pe un post de televiziune, Roma mi-a oferit 30 de minute intr-o emisiune culturala pe Rai 3. Romanii sunt destul de zgarciti cu personalitatile pe care le au, afara sunt mai bine primit, sunt vazut ca un maestru, ca un mare artist. Aici sunt suspectat tot timpul ca... mi-am aranjat lucrarile."