|
Baia Mare - 2005 Anul II - Numarul 6 prima pagina corespondente poezie istorie recenzii opinii forum contact arhiva   |
 |
Catre o civilizatie a mintii
Claudiu Komartin - Bucuresti
Sugeram, cu mai bine de un an in urma, intr-un articol intitulat "Generatia 2000, mobilitate & ruptura", din care voi pastra doar entuziasmul cu care speram ca voi acredita aceasta idee, ca mobilitatea generatiei ce se afirma acum - generatie alcatuita din oameni care aveau la momentul Revolutiei din decembrie 1989 cam intre 5 si 15 ani - ofera premisele unei rupturi, dar si ale stabilirii decise a unei noi paradigme culturale, care sa se manifeste fara inhibitii in urmatorii ani. Sunt de parere ca exista destule motive pentru a vorbi despre o viziune noua asupra lumii si a artelor, in speta asupra literaturii, in productiile tinerilor, si cred ca, in anii urmatori, toate acestea vor aparea mult mai clar, pana cand nimeni nu va mai putea sa ignore poezia, proza si eseistica generatiei ce se afirma la inceputul secolului XXI. Ce sa mai vorbim de artele vizuale, unde in alte parti se petrec lucruri senzationale (nu inca si la noi). Mai ales ca acum, mai mult decat oricand in trecut, am reusi sa ne sincronizam cu ceea ce a inceput deja sa se petreaca in cateva din marile culturi occidentale, si anume o schimbare majora de viziune si paradigma.
Ar putea fi vorba, asadar, despre o doctrina pe care as incerca s-o exprim cel mai clar nu in limbajul epuizat al teoreticienilor postmoderni, ci aproape in termeni teologici - mai exact, o viziune holista asupra universului si a lucrurilor, in acest punct de ruptura constituindu-se - dupa o formula intalnita intr-o discutie pe marginea sfarsitului Postmodernismului - un "refugiu" in care sunt readuse laolalta toate acele valori, concepte, idei pe care postmodernismul si poststructuralismul le faramitasera, crezandu-le definitiv "dizolvate". Mi se pare ca, atat teoria, cat si ideologia "pluralismului" cultural functioneaza profund gresit, dezarticuland si atomizand la nesfarsit parti dintr-un intreg, indepartandu-le astfel de conditia lor originara, care este cea a unitatii - intre semnificant si actul interpretarii sau intre cultura si rasa. Acum, s-ar parea ca se revine la absoluta unitate dintre autor, semn si cititor, iar un artefact artistic isi justifica existenta daca problema "eficacitatii" lui estetice se pune din punct de vedere ontologic, si nu semiotic sau semantic (Boris Groys, Under suspicion. A phenomenology of the media). Cu alte cuvinte, subiect, autor, semn, iubire, credinta redevin una, iar scrisul nu mai inseamna nimic in absenta vietii. Maiestria si suficienta, precum si ironia sans rivages, absenta ostentativa a oricarei valori tari, toate caracteristice postmodernilor, nu sunt si termenii pariului noii culturi. Punctul final al "aventurii" existentiale, transpuse inevitabil in produsul artistic, nu mai este moartea, golul, absenta, disfunctionalitatea, kenosis-ul, ci transcendenta.
Miza este acum refacerea puntilor, comunicarea nemijlocita, iubirea. Nu intamplator, lungul poem Kilometri de pivnita (Vinea, 2004) al lui Bogdan Perdivara, de o violenta imagistica si un "adevar" al trairii aproape insuportabile se incheie astfel: "(...) si totusi nimeni nu vine sa ne salveze / sa ne deszapezeasca gardul cu plugul / si totusi nimeni desi zilnic strigam hai odata // (...) de o vreme / peretii ruginesc si se strang / poate vom ajunge sa ne iubim". Un exemplu printre atatea altele - a se vedea si Adrian Urmanov (Poeme utilitare, Pontica 2003) sau Razvan Tupa (Fetis, Vinea, 2003), ale caror proiecte poetice recente infatisau tocmai cautarile catorva dintre cei mai interesanti si indreptati spre experiment poeti tineri din literatura romana in sensul mult cautatei "aliante noi" (care este, de fapt, o alianta la fel de veche precum literatura insasi) dintre scriitor, text si cititor - denumita de Tupa "transport in comun", iar de Urmanov "poemul utilitar". O alta premisa a noii viziuni, ilustrata de sustinatorii Performatismului (dupa unii, the next best thing, dupa epuizarea postmodernismului in cultura occidentala) ar reprezenta-o participarea temporara a subiectului la "procese" holistice precum moartea sau frumusetea. Orice moarte este, conform acestei teorii, o forma de sacrificiu care poate face din oricine si orice un mediator intre uman si divin - exemplul citat in acest context de Raoul Eshelman (Performatism, or the End of Postmodernism) fiind cel al tanarului Ricky Fitts, personajul din filmul American Beauty care marturiseste ca a filmat o femeie fara adapost ce murise inghetata pe un trotuar. Explicatia gestului aparent morbid al acestui nesnteles voyeur este foarte importanta pentru intelegerea dimensiunii holiste a actului "performatist": "When you see something like that, it's like God is looking right at you, just for a second. And if you're careful, you can look right back". Apoi, in episodul de o stranie frumusete cu punga surprinsa de camera "dansand" in mijlocul unei strazi goale, Ricky explica: "And this bag was just dancing with me. Like a little kid, begging me to play with it. For fifteen minutes. That's the day I realized that there was this entire life behind things, and this incredibly benevolent force that wanted me to know there was no reason to be afraid. Ever".
Intr-un mod similar, o parte din scriitorii romani ai inceputului de secol se arata decisi sa treaca de complexele "clasice", creditand moartea cu o valoare revelatorie, in fulguranta clipei privirea devenind posibila in ambele directii - dinspre, dar si inspre Absolut ("if you're careful, you can look right back"). In poemul Amazon (Tritonic, 2003), poetul clujean Stefan Manasia nu se fereste sa inventeze o mitologie proprie, de factura baroca, in care are loc investirea cadavrului banal al unui caine cu proprietatea de a oferi observatorului (subiectul poetic ce asista transfigurat la inecarea "cainelui alb (…) strabatand potecile sufletului in chip de potaie") un moment similar cu "ridicarea la cer" ("deasupra amazonului veninos, cabina asta urca la cer, alegand un punct fix. pe calea lactee luminile s-au aprins // lumi fericite rememorand mitul cainelui, alb"). In acelasi timp, la multi dintre "douamiisti", tehnica instantaneelor este folosita pentru o mai mare autenticitate si pentru implicarea explicita in real a subiectului poetizant. La cativa dintre prozatorii din prima linie ce au debutat la inceputul secolului: Mitos Micleusanu, cu povestirile scurte din Organismecanisme (Ziua, 2002) sau Ionut Chiva, autorul microromanului 69 (Polirom, 2004), pariul se situeaza in zona exorcizarii raului prin cercetarea chipurilor malefice si a agresivitatii mereu crescande ce obsedeaza epoca noastra. De altfel, Micleusanu afirma intr-un interviu: "Tot ce stiu e ca am acces la niste campuri pe care unii le evita. Campuri infricosatoare, la care, insa, am si imunitate. (…) Acest iad mi se pare o parte normala a lucrurilor." Nu intamplator, Tratament-ul propus de prozator in ultima parte a Organismecanisme-lor (carte in care e infatisata o galerie de monstri de o cruzime infernala, in care intalnim criminali in serie, sodomisti si violatori, culminand cu o proza de-a dreptul terifianta, intitulata Banchetul diabolic) este rugaciunea: "Pazeste-ne, Doamne de nenumaratele capete ale Raului care se strecoara zi de zi in inimile noastre (…), pazeste-ne de viciu, de viziunile bolnavicioase, de frica zilei de maine, de ratacire (…). Iarta-ne lipsa de credinta, de solidaritate si compasiune, iarta-ne pacatul si dispretul, da-ne, Doamne incredere, bunatate, dragoste si liniste sufleteasca, iarta-ne mandria si nu ne lasa in intuneric." Un deziderat exprimat cu tot mai mare claritate este acela al comunitatii universale (un fel de ecclesia a erei Internetului), ce confirma previziunea lui Eliade (veche de mai bine de o jumatate de secol) legata de aparitia unui "crestinism cosmic".
De altfel, in aceasta lume globalizata care se preconizeaza, Internetul va fi o premisa esentiala a "marii retele". Asta insemnand traficul continuu al unei inepuizabile creativitati. Societatea post-industriala a inlocuit complet motivatiile si caracterul activitatilor omenesti, iar munca nu mai este valoarea suprema a acestei lumi (dupa cum, de la Marx incoace, au considerat toti), si nici banul (asa cum se crede, eronat, in tari sarace si prost dezvoltate precum Romania), ci creativitatea umana, stimulata nu de necesitatea satisfacerii imediate a unor nevoi de moment, ci, dupa cum ar fi spus Spinoza, de indreptarea intelectului spre o singura tinta si un singur scop - nevoia perfectionarii continue, creativitatea refacand totodata sistemul de relatii pervertit, ciuntit de societatea industriala, caracterizata printr-o alienare fara precedent a individului. In Eros and civilization, Herbert Marcuse stabilea ca proiect de viitor eliminarea muncii prin intermediul creativitatii. Societatea informationala, care este o parte din noua ordine sociala a lumii occidentale, s-a nascut chiar din visul marelui vizionar care a fost Marcuse. Precum si din profetiile unor Toffler sau Gates. Astazi, un critic precum Pekka Himanen opune eticii protestante, al carei profet a fost, la inceputul secolului XX, Max Weber (pentru care valorile esentiale erau banul, munca, flexibilitatea, stabilitatea, determinarea etc.) asa-zisa etica de hacker, ale carei valori sunt pasiunea, libertatea, creativitatea si grija fata de celalalt. A se vedea, in acest sens, The Hacker Ethic and the Spirit of the Information Age, de Pekka Himanen, in colaborare cu Linus Torvalds si Manuel Castells, Random House, 2001.
Supletea acestei gandiri ce proclama ca valori principale pasiunea, jocul si placerea - in sens aproape epicureic - in conditiile con-vietuirii in nesfarsita increngatura a web-ului, este intr-o directa legatura cu utopia contemporana a Ciberspatiului, vazut ca marea sansa de "iesire din copilarie" a umanitatii post-industriale si post-apocaliptice, pregatite astfel sa intre intr-o noua era, cea a civilizatiei mintii ("the civilization of Mind").
Nuvela: Mira
OANA DONCA - eleva CN Mihai Eminescu Baia Mare
Pentru Anca
De cate ori am sa fiu acolo
am sa aprind o lumanare
Cu o sticla de vin aproape goala veghindu-i caderea in somn, sub privirile paginate ale catorva carti amortite, fircalea cu creionul de proasta calitate foaia alba, prea alba pentru ochii lui. Astepta sa-l doboare somnul. Ii era somn dar nu indeajuns cat sa amorteasca in perna. In camera mica din mansarda, lumina soarelui de noapte ii sfida prin prezenta romantica lipsa de inspiratie. Creionul ar fi putut sa alerge pe hartie lasand in urma dare de cerneala fierbinti, dar ramanea in continuare plictisit, privind cu sila luna, urand foaia alba, prea alba pentru ochii lui…
M-am nascut. Asa m-a nascut mama. De la opt ani plang. -M-ai iubit bunicule?…
Mi-am scos capul pe geam si am vazut ca era toamna. Toamna stiam ca e. De mai bine de o luna, in fiecare dimineata, cand asteptam autobuzul sa ma legene usor in drumul lui prin gropile orasului, simteam cum frigul imi zburlea pielea din cele mai ascunse unghere ale corpului. Imi ascundeam nasul in esarfa bej de veche sau veche de bej si motaiam in picioare, uitandu-ma printre pleopele intredeschise dincolo de ochii oamenilor ce asteptau, la fel ca mine, un autobuz murdar, care sa-i legene si pe ei in dulceata somnului de dimineata.
Dar azi era o toamna mai altfel. Cerul era gri-alb de nori si frunzele vestede de pe asfalt rasareau in locul soarelui. Era o toamna frumoasa intr-un frumos aer de toamna. Mi-am deschis larg narile si mi-am umplut plamanii de aerul ei . Am tusit apoi din cauza poluarii, dar in nari mi-a ramas aceeasi aroma de toamna frumoasa.
Nu am mai scris nimic de noua saptamani. Maine ar trebui sa fie gata nuvela fantastica, poimaine ar trebui citita, comentata si cu putin noroc publicata. M-am blocat in jurnal. Cel putin aici imi permit sa fiu neglijent cu cuvintele. Cateoadata as vrea sa pot scrie chiar si asa pe foile albe ce ma asteapta pe birou. Saraca masa de bucatarie, i-am spus birou… Poate de aceea nu reusesc sa scriu, nu am un birou al meu care sa ma inspire. Nu am o lampa, chiar si din cele mai ieftine, am o singura cravata si un singur costum de gala. L-am cumparat din obligatie. O nunta in familie…
De trei zile nu am scris nici macar un cuvant. Nu mai am nici macar idei. Nu vad idei care sa ma obsedeze. Nu sunt neputincios in fata inspiratiei unei idei. Nu am ideea. Sunt gol. Chiar si perna asta goala de pene pare sa fie mai plina decat craniul meu. Putinele pene din ea sunt mai insufletite decat golul meu scriitoricesc…
-Bunicule…m-ai iubit?…
Certificatul de deces e in buzunarul lui. Si il intreb in fiecare seara…
Am mers sa culegem mere. Era toamna si am mers sa culegem mere.
M-am trezit inainte sa rasara soarele, am spart o cana, singura ramasa neciobita si am vrut sa scriu. Mi-au mai dat doua saptamani cu indulgenta, dupa ce am invocat motive de boala. Mi s-a imbolnavit bunica, singura ruda mai apropiata ramasa in viata, am plecat in alt capat de tara sa-i alin suferinta. Manuscrisul era cu mine, statea tot timpul pe masa. Nuvela era aproape gata cand, javra bunicii, o potaie jegoasa si flamanda si-a potolit durerea de stomac cu celuloza manuscrisului meu. Era singurul.
Pana sa ies din biroul redactorului am inceput sa cred si eu in cancerul bunicii si in foamea cainelui. Incep sa ma rog la toti zeii si dumenzeii. Ma gandesc sa ma convertesc la toate religiile posibile si daca tot nu functioneaza, chiar sa-mi inventez un cult al meu, un cult al scriitorilor ratati, de fapt al muritorilor de foame, locuitori ai unei lumi democrate care-i injura pe comunisti in limba veche si pe democrati in argoul dezvoltat dupa revolutie. Trebuie sa scriu, trebuie sa scriu si nu pot.
E 2:15. E atat de frig incat mi-au amortit mainile. De doua zile, incercarile mele de a scrie nuvela prind consistenta. Am terminat primul capitol. M-am trezit in noapte si tremur de frig in mansarda mea din Bucuresti. Credeam ca voi mai scrie ceva din al doilea capitol, dar mi-am orpit mana pe copertile jurnalului meu verde. De cateva zile nu am mai scris nimic in el, de la primul vis. Am visat mormantul bunicului meu. A murit cand aveam opt ani. Apunea soarele si ma rugam… nu m-am mai rugat demult. Stateam in fata mormantului bunicului, dar plangeam pentru tineretea chipului ce mi se arata cativa pasi mai incolo, pe crucea alba. Apoi am pornit catre iesire. Treceam culoarul de cruci masive cand pe poarta subreda a cimitirului au intrat un batran si o fetita. Mana mare si crapata a batranului cuibarea mana alb-vinetie a fetitei. Fetita mi-a zambit. Batranul nici nu s-a uitat la mine desi ochii mei ii cautau privirea. Apoi m-am trezit. Imaginea fetitei desculte mi-a furat o noapte si o zi de scris.
-Auzi cum suiera, bunicule? L-ai auzit?…Tine-ma de mana bunicule, nu mai sunt mere, le-am adunat pe toate…
Iar m-am trezit, iar nu pot dormi, iar nu pot scrie, iar scriu in caietul verde. Imaginea cimitirului imi alunga somnul, ma oboseste, devine obsesie. Toata saptamana am avut acelasi vis. Ma rog in cimitir si imbrac mormantul alb cu flori si lumanari. Cand plec, pe poarta cimitirului intra un batran si o fetita. Am incercat chiar sa le vorbesc, dar nu m-au auzit. Si acum m-am trezit din cauza aceluiasi vis. Abia adormisem cand mi-am auzit numele. Am intredeschis ochii si m-am vazut in acelasi cimitir, punand flori si lumanari pe acelasi mormant. Un suier puternic de locomotiva imbatranita mi-a adus aminte ca aproape de cimitir, mult mai aproape de tufele de spini si ceva mai departe de trunchiul stalcit al copacului uscat, campul este taiat de sinele caii ferate. Suierul locomotivei scruta lung vazduhul visului meu cu un tipat amenintator. De sub rotile trenului se rostogoleau pana langa mine mere frumoase. Dupa ce zgomotul locomotivei a ramas o amintire pentru pasarile speriate ce-si aveau cuiburile printre ramurile innodate, din praful de tren s-a ivit batranul meu, purtand pe brate trupul mic si moale al fetitei. Din ochi ii picurau lacrimi si mainile ii erau murdare de tren, de moarte si de mere. Abia atunci am vazut ca mormantul pe care eu il impodobisem era gol; tocmai aprinsesem lumanarile ce aveau sa-i serveasca preotului la citirea slujbei de inmormantare.
M-am indepartat de gaura neagra ce mirosea a pamant proaspat ca sa fac loc convoiului mortuar, dar cand am inceput sa alerg ca sa ies mai repede din intunecimea aceea cu miros de tamaie, in mana stanga am simtit ceva rece. Langa mine alerga o fetita, aceeasi fetita al carei simplu si greu bordei il sapasem. -Am mers sa culegem mere, dar a uiat sa mane caii mai repede. Am vazut locomotiva si am apucat sa aud cum se imprastie merele. Ma iubeste, dar nu a manat caii mai repede. Il auzi cum plange? Il auzi cum ma striga? Miraaaa…
M-am trezit mai obosit ca niciodata. Vreau sa cred ca nu cred in parapsihologii. Nu reusesc sa-mi incalzesc mainile. De cand am reusit sa-mi deschid ochii plang. Ma simt copil de opt ani plangand la inmormantarea bunicului. Nu am mai visat oameni morti de mai bine de douazeci de ani. Stiu ca e toamna si e frig, dar sub dusul de sudoare calda tremur de frica, de emotii si de sentimente absurde si abstracte. Suflu aburi calzi pe mana stanga; ma doare de parca am imbaiat-o in azot. Nu pot sa mai dorm. Trebuie sa termin nuvela!
-Trenul, bunicule, trenul!…
De trei ore am iesit pe usa ingusta a editurii. Am lasat manuscrisul pe masa si am plecat. Nu stiu cine-l va gasi. Oricum, va ajunge la cine trebuie. Am lasat si un bilet pe foile mototolite, in care mi-am cerut stupid scuze pentru neprezenta mea. De fapt manuscrisul sunt foi rupte din jurnalul meu. Se numesc "Mira". Acum sunt in cimitir. Stau rezemat de mormantul bunicului meu si scriu in fata crucii albe. Am aprins o lumanare si am adus un buchet de flori. A murit. A fost un accident de tren. 11 octombrie 1993. Avea opt ani si a mers cu bunicul ei sa culeaga mere. Acum imi zambeste din poza de pe crucea mormantului alb. Am sa las lumanarea sa arda in pamantul rece, printre flori. Am s-o las sa semnaleze trenului ca aici se odihneste Mira. Cand am iesit din cimitir un batran a intrat pe poarta subreda. Prin buzunarul ros al camasii de duminica se intrezarea un certificat de deces. Mira il astepta linga crucea alba. Ii ducea flori.
Aceasta e povestea mormantului alb. Nuvela i-a fost publicata dupa o luna. Inca incearca sa scrie ceva pe paginile albe, mult prea albe pentru ochii lui.
Imi inchei aici jurnalul. Trebuie sa scriu nuvela!
-Stiu ca m-ai iubit. Doar ai uitat sa mani caii mai repede.
Chemare in neant
Daniela Pasca, studenta la Universitatea de Nord
E noapte. Ceasurile tarzii ale noptii m-au chemat la culcare dar am raspuns simplu si clar "mai raman". Acum, linistea - marea regina a noptii isi reia tronul, cand luna pare un enorm sfesnic, plutesc in atmosfera linistita si cad intr-o nostalgie a amintirilor, a viselor. Fara sa-mi dau seama de trecerea timpului, mi-a venit in minte: noapte … luna plina … Am adormit impinsa de adierile reci ale serii care patrundeau in camera mea. Parca ma chema cineva, la fel ca strigatul unui clopot. Apoi, o voce calda mi-a soptit: "sunt Eu … o farama de vis, o petala de lumina. Te chem spre lumea mea, in neantul tacerii. E o lume a gandurilor pure. Nu mai sta unde totul este confuz si trecator. Te astept in campia inverzita, in lumea in care padurile sunt vesnic verzi si tinere, unde culorile florilor au infinite nuante. Intra cu mine in labirinturile din care nu se iese in afara spre lumea marunta a pamantului amenintat de crima, torturat de ura si plin de sange. Vino cu mine unde chemarea nu se aude in vorbe ci e mistuita de trairi. Acolo e adevarul si impreuna vom inventa fericirea si puritatea iubirii. Stai cu mine in lumea misterelor in care nu exista nimic mai pretios decat emotia gandurilor pure, decat mica noastra existenta.
Vino in lumea mea. E lumea fericirilor eterne. Te chem spre puritatea de dincolo de patimile si pacatele invaluite in minciuna nestiuta de noi. Stiu ca intr-o zi vei veni. Vei accepta sa vii. Ma vei urma. Azi, e singura zi in care eu voi domina vointa ta. Da-mi mana! Te voi conduce in lumea mea, lumea iubirilor vesnice a asteptarilor lipsite de asteptare, a implinirilor. Nu e nimeni acolo care sa-ti tulbure viata, existenta ta.
Vino, acolo e lumea cea vesnic infloritoare, acolo e labirintul fara de sfarsit al iubirilor si al idealurilor.
Te chem, te strig, te astept … in lumea de vis si miraj …". Cu glasul timid, cald, dar parca trist, acel spiridus, care ma chema nerabdator in lumea lui. Incepu sa se piarda incet … incet …, cat mai adanc. Disparuse …
Trezindu-ma din reveria mea, mantia de ceata a noptii reinvie odata cu desteptarea mea, gandul meu zbura la acel vis si la acea licarire incepand sa ma intreb: cine era acel spiridus? De ce m-a chemat cu o dorinta arzatoare in lumea lui atat de minunata? Lume straina, alta decat cea pe care o stim noi. O lume in care nimeni nu a deschis usa, decat acea licarire, acea petala de lumina, acel firicel, care m-a chemat intr-o lume de vis, feerica, o lume necunoscuta.
Poate, fie si in vis, am trait vreodata imreuna. Poate am existat plamaditi in acelasi suflet.
Poate … cine stie!
Acum, daca accept sau nu, totul a fost un labirint al sufletului in care am semtit cum nufarul inimii sale ne-a imbratisat cu petalele-i de iubire fierbinte.
Atunci, am inteles cat de inutile sunt toate evadarile din aceasta inchisoare fara ziduri, fara porti si gratii. Aceasta inchisoare care este insasi viata mea.
Ma ridic si privesc in jur. Nu mai e noapte.
Noaptea a fost inghitita de iubire si s-a facut lumina.