|
Baia Mare - 2004 Anul I - Numarul 4 prima pagina corespondente poezie istorie recenzii opinii forum contact arhiva |
 |
Viata ... o absenta intre doua poezii
Ioana Lucacel
Pentru el, poezia este un fel de apendice al lumii reale, o oaza cu zambete si lacrimi, la care poate ajunge prin suferinta. Vorbeste cu ochii in lacrimi despre nucul din curtea casei si despre mainile bunicului sau. La prima vedere pare un neinteles in cautare de intelesuri... Dar nu este unul dintre multii "nebuni ce-si umple timpul scriind", e un artist care respira si isi deschide sufletul prin poezie.
Lumina palida a lampii acoperite cu folie colorata picteaza forme ciudate pe fata lui. Ochii, aparent jucausi si luminosi nasc o pata ciudata... Mainile cu degete lungi si subtiri gesticuleaza continuu... Mircea Crisan devine altfel cand vorbeste despre poeziile lui, "dozele" de oxigen nascute din "sufocare". Nu se considera consacrat si nici macar artist. Si nici n-are nevoie de asta... Are nevoie de poezie pentru a "exploda" asemeni florilor de nuc pe care le iubeste. Nu cauta sa eternizeze poezia, fiindca oricum, lucrurile sunt nascute altfel, de fiecare dintre noi. Si,intotdeauna va exista cineva care se va regasi intr-o poezie "trista"... care scrasneste si scirtaie...
S-a nascut murind...
Multe din poeziile lui sunt construite pe elemente din viata reala, pentru ca viata poate fi poezie pura daca stii sa-i descifrezi sau sa-i inchizi intelesurile. A inceput sa scrie din teribilism, pentru a-si seduce iubita. Apoi, poezia s-a transformat intr-un element vital. "La inceput faceam descrieri, pasteluri. Poezii in genul lui Alecsandri. Reusisem sa public cate ceva in presa locala si am hotarat sa-mi incerc norocul la o revista de cultura. Am mers la Archeus, inarmat cu poeziile frumos batute la masina. N-am fost bagat in seama. Dupa trei saptamani si multe insistente s-au gasit oameni care si-au dat cu parerea asupra ideilor bune din ce aveam scris. A ramas insa prea putin, dar am primit in schimb un teanc de carti cu poezie moderna", spune poetul.
Cel mai mult l-a atras darul de-a detalia lumea banala a lui Nichita Stanescu, poetul care l-a cucerit definitiv si iremediabil.
Apoi a inceput sa caute intelesuri lucrurilor aparent banale din universul lui. Asa, a inteles ca s-a nascut mort, petru ca avea un "rol" in acest scenariu al lumii, ca lumea se naste din imperfectiune, cuplurile sunt intr-o continua cautare, iar nucul batran ce se odihnea in curtea casei din Cavnic, inchisese numeroase simboluri in coaja strivita de vreme. "Incerc sa descopar elemente in care ma pot regasi. Poezia mea este una carnala, cu elemente urbane, cu piatra si asfalt. Nu mai este pretextul de a cuceri, ci o modalitate de a ajunge la un echilibru. Cel mai des scriu in stari depresive. Daca nu sufar, simulez suferinta, pentru ca poezia imi da posibilitatea de a
Remarcat de Radu Saplacan
Nu foloseste semne de punctuatie pentru ca acestea ar fi o limita, iar poezia trebuie sa fie fluida. I s-a intamplat sa revina asupra unei poezii incercand sa scoata "balastul" si s-o "slefuiasca" dar prefera sa abandoneze poezia dupa ce o naste. Spune ca ar fi un blestem sa fie obligat sa-si memoreze poeziile, fiindca ar retrai suferinta din care le-a adunat. Nu crede ca premiile sau volumele publicate pot incadra un artist pe o scara de valori. E mult mai important ca oamenii sa se regaseasca in poezie, si s-o regizeze in functie de scenariul propriului destin. "Pot spune ca una dintre cele mai mari realizari de cand scriu a fost faptul ca m-a remarcat Radu Saplacan. L-am intalnit la un festival de literatura. Cand a plecat de pe Vaser a plans si a spus ca nu stie daca se va mai intoarce. Inainte de Craciun m-a sunat. Era miezul nopii si am vorbit vreo zece minute. A pus colinzi si m-a incurajat. Dupa cateva luni a murit...", spune poetul.
Ochii ii au o alta lumina ca atunci cand vorbea despre nuc sau despre bunicul sau. Poezia iti da sensibilitate si te face sa constientizezi ca esti singur... Dar tot poezia poate fi un prieten bun pe umarul caruia poti ride sau plange. In fond, fiecare scena din viata reala seamana cu o tragi-comedie. In lumea noastra gri, cu asfalt si piatra, artistii sunt niste nebuni frumosi care scriu mai mult decat vrem noi a citi, sau in cel mai bun caz, niste "demiurgi" care forteaza cuvantul sa planga si sa rida intr-o poezie perfecta care rosteste despre imperfectiune. Dar poate ca Mircea are dreptate. Orice creatie se naste din imperfectiune si poate viata e doar o absenta intre doua poezii...
Dialog real al imaginatiei
Volumul in curs de aparitie "Cristale de nuc si cerneluri amare" contine un experiment literar inedit. Mircea si-a propus o anumita tema, pe baza careia a scris o poezie in "stilul lui", dupa care a incercat sa-si imagineze cum ar fi scris aceeasi poezie Lucian Blaga, Nichita Stanescu, Georg Trakl si Edgar Allan Poe.
poeme pe asfalt
(dialog real al imaginatiei)
tema: mainile tale
muscaturile mainilor tale
torace. mireasa. pereti. cerneala.
despre tine nu voi spune nimanui
mircea crisan
torace. mireasa. pereti. cerneala.
totusi despre tine nu voi spune nimanui
te voi lasa intr-o poezie
ca sub o scoarta de arin
pina cand
vei intelege
pacatul urmei pe asfalt
pacatul indraznelii de a musca iubindu-ne
mainile timpului
Lucian Blaga
Cand te iubesc
Muscand mainile de asfalt ale timpului
Iubito
Parca as trece
Peste peretii ce atarna
De linistea noastra
Ascunsa dupa scoarta de
Cerneala a acestui poem.
Georg Trakl
Rontaind scoarta de arin
A cuvintelor mele
Scriu poeme pe asfaltul acestui
Incest
Ce nu se mai termina
O, mainile mele muscate
De vaile albastre
Inecate in cerneala disperarii.
Nichita Stanescu
Daca as intoarce pe dos
suferintele ingerului de cerneala
(care poti fi tu sau eu)
cand ma iubesti
Amor cu seva de cristal a lui
Dumnezeu
As vedea talpa mainilor mele
Incrustate de miile de muscaturi
ale talpilor tale
Edgar Allan Poe
Mainile tale. Cerneala.
Am ramas in pietrele ingerilor:
luam cu doua degete pamant
Si-l faceam sa fii tu
Iubito
intinsa pe gingiile sarutului tau
cu genele-n maini; cu genele-n maini...
Dar - mainile tale-s cerneala ANNABEL LEE;
ANNABEL LEE...