Absolutul camilpetrescian

Vlad Luca

“Fara certitudine nu exista adevar si nu exista frumusete pe lume”

Pornind de la citatul de mai sus, observam ca Gelu Ruscanu priveste totul la modul absolut. Pentru unii absolutul reprezinta un vis ce nu poate fi atins niciodata, insa pentru Gelu Ruscanu absolutul devine un vis pe care vrea sa-l puna in aplicare, vrea sa-l faca palpabil si nu constientizeaza ca e imposibil.
Atat Gelu Ruscanu, cat si Stefan Gheorghidiu traiesc intr-o lume paralela cu lume reala, singurul loc in care se intersecteaza lumea in care traiesc ei cu cea reala fiind iubirea. Dar dragostea nu ii schimba asa cum ar fi normal ci ei vor s-o rapeasca si s-o duca in lumea ideilor pure, vor s-o materializeze in absolut. Ei nu pot iubi cu inima ci doar cu mintea, iar in momentul in care in relatia lor de iubire apare ceva ce nu-si are corespondent in ratiunea lor, atunci totul se naruie brusc, devenind o himera.
Lumea ideilor in care evolueaza cei doi eroi, atat timp cat nu exista elemente din lumea reala care s-o influenteze in vreun fel, parcurge un traseu ascendent, spre absolut, dar odata ce intervine un element din realitate si vrea sa modifice imaginea pe care ei si-au creat-o fata de profan atunci lumea lor parcurge un traseu descendent deoarece a fost profanata, iar ca sa revinaa la forma initiala trebuie depasita acea alunecare spre spatiul periferic. Depasirea momentului critic este dificila si in ambele cazuri ei renunta la persoana iubita, deoarece atat domnul G. cat si Gaian au profanat imaginea lor fata de iubire pe care amandoi au privit-o la modul absolut.
In plan material amandoi vor sa schimbe lumea, Stefan Gheorghidiu vrea sa recompuna lumea in functie de aspiratia sa catre absolut iar Gelu Ruscanu crede ca menirea lui e unica si de o intransigenta absoluta, dictat de imperativul categoric al dreptatii sociale. Cei doi nu numai ca viseaza la o lume ideala, la o lume in care sa domneasca dreptatea si buna intelegere intre oameni, ei chiar vor sa duca la indeplinire visul lor, nerealizand ca e imposibil deoarece gandesc la modul absolut, nevazand realitatea ci doar idei, care isi gasesc aplicatie doar in ratiunea lor. Ei nu constientizeaza ca lumea nu poate fi schimbata deoarece omul a cazut in pacat prin Adam, iar divinitatea a oferit oamenilor posibilitatea de salvare, dar cei mai multi se complac in starea lor, iar doi indivizi precum Stefan Gheorghidiu si Gelu Ruscanu nu pot face mare lucru pentru a recompune lumea sub o noua forma, sub o forma ideala si absoluta.
Epictet spunea : “Este mai bine, ca intemeiat pe adevar, sa invingi o iluzie, decat intemeiat pe o iluzie sa te invinga adevarul, deoarece adevarul invinge totdeauna. Fereste-te sa devii victima lui.”
Atat Stefan Gheorghidiu cat si Gelu Ruscanu si-au intemeiat ideile pe o iluzie si au fost invinsi de adevar. Din aceasta lupta, Stefan Gheorghidiu a avut posibilitatea sa se salveze, dar Gelu Ruscanu nu a avut ceasta oportunitate si decat sa cada prizonier profanului el prefera sa moara ca un invingator si nu ca un invins.
“Adevarul traieste, ca toate fiintele vii numai ca totalitate, cand se desparte in partile lui, ii dispare sufletul si raman din el numai abstractiile moarte cu miros de cadavru.” (cf. Al. Herzen). Acest citat ii caracterizeaza pe cei doi eroi. Amandoi incearca sa recompuna adevarul, sa-l faca un corp compact. Insa ei nu au puterea sa recompuna acest adevar, ramanand in final cu abstractiile moarte in realitate, dar vii in absolut.

__________________________________________________________________

Tudor Arghezi – Mare poet mare

Vlad Luca

Tudor Arghezi este “cel mai mare poet al nostru de la Eminecu incoace” – spunea Mihai Ralea; insa pe ce se baza domnul Ralea afirmand aceste lucruri, va ramane o necunoscuta, la fel cum este si in prezent.
Arghezi este “un extractor al celei de-a cincea esente, este un mag, un alchimist”, conform Al. Piru. Cu aceasta afirmatie sunt foarte de acord; chiar m-a inspirat in scrierea acestui eseu.
Arghezi extrage intr-adevar elemente ale vorbirii care pana in acea vreme nu erau puse in versuri. Dar oare de ce nu s-a intamplat acest lucru? Raspunsul e simplu: poetii de pana la Arghezi faceau cu adevarat poezii, nu puneau in strofe cuvinte care nu exprima nimic; si prin simplul fapt ca nu exprima nimic, se incearca sa li se atribuie intelesuri divine, marete si impunatoare de-a dreptul. Daca Eminescu ar afla de comparatia dintre el si Arghezi, de faptul ca Arghezi a fost pus pe o treapta cu el, cred ca s-ar rasuci in mormant. Arghezi este un alchimist, un lucru foarte adevarat. El transforma notiunea si conceptul de poezie, mai bine spus tot ce inseamna poezie, in adevaratul sens al cuvantului, in “Cantece de adormit Mitura”, in “Hora de baieti” sau in “Flori de mucegai” – aceasta din urma fiind cea mai buna caracterizare a intregii creatii argheziene.
Critica care il ridica pe Arghezi in slavi e putin spus subiectiva datorita faptului ca acest poet se crede a veni cu ceva nou si valoros; din pacate insa, cei care il laudau atat de puternic pe acest mag al poeziei romanesti nu au auzit de vorba ca nu tot ce zboara se mananca. Un exemplu concret al criticii romanesti care isi schimba atitudinea fata de literatura in functie de bataia vantului este George Calinescu, care in prima editie a “Literaturii romane de la inceput si pana in prezent” are o atitudine foarte clar conturata impotriva lui Liviu Rebreanu, atitudine care se schimba radical in cea de-a doua editie.
Eugen Ionescu in volumul sau de critica literara “Nu” are un punct de vedere foarte bine determinat si indreptat impotriva lui Arghezi, dar prin simplul fapt ca nu-l omagiaza, punctul lui de vedere nu este apreciat, cu toate ca “Nu” a luat un premiu pentru critica, iar argumentele pe care s-a bazat Ionescu au fost deosebit de clare si la obiect..
Un volum care cred ca il caracterizeaza pe deplin pe Arghezi este “Copilaresti”, volum in care intalnim o arta poetica imaginand poezia ca pe o intorcere inspre sufletul infantil, cu bucuria jocului prin abandonarea “cartilor mincinoase ce indeparteaza de natura”. (Al. Piru)
Poezia lui Arghezi nu presupune o intoarcere la sufletul infantil, deoarece autorul nu a reusit sa treaca de acea ipostaza a evolutiei, el prin creatia sa nedeosebindu-se cu mult de copiii care se joaca in curtea gradinitei si inventeaza jocuri de cuvinte, care puse intr-o carte nu s-ar deosebi cu nimic de poeziile argheziene. Arghezi are uneori unele sclipiri adolescentine (mature nu pot afirma, pentru ca el nu da dovada de maturitate in nici o poezie), conturate in anumite poezii mai consistente.
Opera lui Arghezi nu presupune o evolutie, ci mai degraba o reintoarcere la vocabularul arhaic, la cronicari, in vremea cand nu era formata limba de sine statatoare.
Oprindu-ma acum supra psalmilor arghezieni, cred ca reusesc sa-i caracterizez printr-un singur cuvant: contradictorii. In aceste poezii se releva pe deplin cat de slab si fara o ratiune si un spirit puternic este Tudor Arghezi. El porneste in acesti psalmi in a-l judeca pe Dumnezeu, a-l lua la rost; insa cu ce temei face acest lucru? De ce vrea sa fie mai presus decat Dumnezeu? Din faptul ca este adanc incercat? Este aceasta o scuza ? Prin aceasta da dovada ca nu a fost capabil sa invete nimic timp de 4 ani cat a stat la manastire. Toti trecem prin incercari si prin probleme, toti alunecam pe anumite pante, dar telul nostru ramane calea regala, care simbolic vorbind duce la Ierusalimul ceresc.
Noi avem datoria de a ne desprinde din spatiul periferic si de a ajunge in spatiul de tip centru. Arghezi insa spune ca vrea sa atinga spatiul de tip centru - aceasta reliefandu-se in versurile in care afirma caci crede in Dumnezeu, iar atunci de ce nu este capabil sa se elibereze din acea bucla temporala cu semn negativ, in care e prins? Din faptul ca e un om slab, care nu vrea insa sa lase cititorilor aceasta impresie. Daca el era cu adevarat o fiinta puternica, atunci el stia ca “aurul e curatit prin foc”, iar pentru a fi pe deplin matur, spiritual vorbind, trebuie sa trecem prin incercari, pe care avem datoria sa nu le primim ca pe o pedeapsa ci ca un ajutor din partea divinitatii pentru a deveni desavarsiti; Arghezi reprezinta insa contrariul acestor realitati, caci daca crede pe deplin ceea ce afirma in versurile “Nu lua in seama cantecele grele? Cu care tulbur linistea de-apoi”, nu scria aceste cantece grele, poezii prin care multumea divinitatii si pentru incercari, si astfel nu era nevoit sa tulbure linistea de-apoi. El foloseste aceste versuri ca pe o scuza la judecata de apoi, scuza insa ineficienta.
O alta problema pe care am observat-o in modul de abordare a psalmilor arghezieni este aceea ca poetul sustine ca divinitatea a intrerupt comunicarea cu el; dar oare prin faptul ca el nu a realizat ca si incercarile si problemele, circumstantele sunt o modalitate de comunicare a lui Dumnezeu cu oamenii, oare nu el a fost cel a intrerupt comunicarea cu Dumnezeu, oare nu el a facut pasul gresit prin faptul ca a incercat sa-l judece pe Dumnezeu? Pentru a evidentia si mai bine aceasta greseala a lui Arghezi as dori sa dau un exemplu biblic concludent, in a elucida aceast dilema. Adam si Dumnezeu in gradina Edenului comunicau fara probleme, pana in momentul in care Adam si-a intors fata de la Dumnezeu in momentul in care acesta a gustat din fructul interzis, atunci comunicarea dintre el si Dumnezeu s-a incheiat iar si Dumnezeu i-a intors spatele lui Adam. Tot astfel stau lucrurile si in cazul lui Arghezi, iar prin faptul ca el nu a realizat sensul incercarilor el s-a revoltat, astfel punand o bariera intre el si D-zeu, pe care insa vrea sa o mascheze prin versuri ale caror idee e caci cu toate ca el se revolta, nu vrea sa iasa invingator, ceea ce desigur e o utopie, daca ar fi adevarat si nu vrea sa iasa invingator, atunci de ce se mai lupta, asa numai de dragul de a se lupta, daca face asta tot un om slab e, tot nu are o vointa puternica, ci vrea sa para un luptator, un martir, pe cand singurele probleme pe care le are sunt cele pe care si le creaza singur. Atitudinea lui poate fi comparata in mod practic cu un atlet care porneste intr-o cursa, si alearga si alearga, dar tinta lui e neantul, deoarece nu vrea sa ajunga la finish. Tot asa e si Arghezi: se lupta, dar nu vrea sa iasa invingator.
Un alt lucru pe care nu-l intelege Arghezi si probabil cel mai important e acela ca el cere semne si minuni. Vrea o comunicare la fel cum au avut-o patriarhii Bibliei si oamenii cu care Dumnezeu a comunicat deschis, fara restrictii, dar el nu se poate identifica cu acesti oameni.
Concluzia pe care o putem trage este simpla: suntem datori sa analizam bine lucrurile, abia apoi sa ne facem o parere si sa afirmam despre un poet ca si Arghezi … “mare poet mare” .