Sebastian Mihai Schiau

Binele este mult prea abstract pentru a fi absolut. Nu ar fi de altfel prima notiune abstracta careia noi credem ca i-am gasit un inteles concret, bine determinat si astfel am creat un lucru general valabil. Nu cred ca binele este un lucru general valabil. Mai precis, ca binele ar fi acelasi si in aceeasi masura de bine pentru toti. De asemenea, nu cred ca modul in care un individ percepe un lucru ca fiind bun pentru alt individ este neaparat cel potrivit. Voi ilustra aceasta printr-o scurta fabula:
„Sa ne imaginam un pescar ce vine de la balta obosit, dupa o zi intreaga in barca cu navodul si undita, asteptand sa prinda pestele. Pestele - sau mai bine zis pestii - au venit si omul nostru se intoarce acasa pe un drum prafuit de tara. Tot mergand asa, pescarul se intalneste cu un vagabond, un om jerpelit si slabanog. Facandu-i-se mila de omul acesta nenorocit si vrand sa faca o fapta buna, pescarul ii da un peste din traista sa. Desi se vedea pe el ca nu mai mancase de zile, sarantocul refuza darul pescarului. Pescarul, nedumerit il intreaba:
- De ce nu vrei sa primesti acest peste? Chiar eu l-am prins azi dimineata. E proaspat si –ti va astampara foamea!
Vagabondul ii raspunde:
- Omule, e adevarat ceea ce spui. Pestele tau e mare si gustos si o sa satur din el doua zile la rand. Dar dupa aceea? Dupa ce voi fi mancat pestele, n-o sa mai am ce manca si o sa-mi satur iarasi foamea cu rabdari prajite. Daca chiar vrei sa-mi faci un bine, atunci fa-mi o undita ca a ta si invata-ma sa pescuiesc. Asa voi putea sa-mi prind in fiecare zi un peste ca acesta si voi avea ce manca. Apoi, voi putea sa vand la piata surplusul de peste si, incet, incet, voi castiga destui bani ca sa-mi fac o casa si sa-mi cumpar niste haine calduroase pentru iarna. Si tot muncind asa, nu o sa mai fiu sarac!”
Aceasta este una dintre fabulele capitalismului, o metafora pentru reinvestirea profitului obtinut. Este exact ceea ce guvernatorul Mugur Isarescu recomanda guvernului sa faca cu profitul obtinut din vanzarea B.C.R. . Insa, citind printre randuri, cred ca mai putem invata si altceva din aceasta poveste. Pentru pescar, a-i da saracului un peste parea o fapta buna. De fapt, el nu ar fi facut decat sa amane cu cateva zile inevitabilul, prelungind agonia vagabondului. Din perspectiva saracului, binele pescarului nu numai ca nu este bine, ci este chiar un mic rau, amagindu-l cu ispita de a trai bine o perioada foarte scurta de timp.
In aceasta lumina a lucrurilor trebuie privita si afirmatia lui Denis Diderot. De altfel, ce ne spune ea altceva decat ca omenirea a fost mai tot timpul condusa de cele mai bune intentii. Numai ca bunele intentii singure nu vor duce neaparat la lucruri bune. Cele mai revolutionare, mai drepte si mai amagitoare ideologii pornesc de la cele mai nobile intentii. Un exemplu sugestiv este comunismul. Ce poate fi mai frumos si mai marinimos decat sa creezi o societate fara clase, fara inegalitati, fara nedreptate. O societate in care egoismul si invidia nu ar mai avea sens pentru ca nu ar mai fi pentru ce sa fi invidios. „De la fiecare dupa posibilitati si fiecaruia dupa necesitati!” Un vis frumos, care suferea insa de un mare defect, specific tuturor viselor: era irealizabil. Si daca s-ar fi realizat in plan social si economic acea egalizare perfecta, tot ar fi ramas destule motive pentru a-ti invidia vecinul si a fi nefericit. Un motiv destul de bun si des intalnit ar fi fost norocul/ghinionul in dragoste.
Nu contest bunele intentii ale revolutionarilor bolsevici. Sunt sigur ca Lenin si Trotki credeau in posibilitatea aducerii raiului pe pamantul nou createi Uniuni Sovietice si chiar vroiau sa faca lucrul acesta. Ce-a urmat insa dupa ei! Pana la caderea comunismului, nomenclaturistii ( care se erijasera intr-o veritabila clasa exploatatoare, in sensul marxist al termenului ) au continuat sa foloseasca un limbaj de lemn, presarat de cele mai nobile idealuri comuniste, un limbaj ce nu avea nici o legatura cu realitatea si pe care nici macar ei nu-l mai luau in serios. Comunistii, sau in orice caz cei din lagarul socialist, care au detinut efectiv puterea absoluta in tarile lor, vor ramane pe veci in istorie ca cei mai mari ipocriti, un exemplu de ce se poate alege de o ideologie generoasa dar fara suport practic.
Adesea suntem cu desavarsire orbi in fata celor mai evidente realitati, contestandu-le, deformandu-le sau pur si simplu ignorandu-le. Nu ezitam sa ne impunem vointa in fata altora care par mai putin experimentati. Avem cele mai nobile intentii: „E pentru binele tau. Mai tarziu o sa-ti dai seama ca am avut dreptate si o sa-mi multumesti!” e o replica des intalnita in conversatiile parinte-copil. La nivel planetar, astfel de raspunsuri le sunt date „copiilor” state mici de „adultii” mari puteri. Cateodata „adultii” au intr-adevar dreptate. Dar modul in care aceasta dreptate este impusa deranjeaza si ocazional rabufneste in manifestari de violenta impotriva celor mari. Statele Unite au o intreaga istorie de astfel de incidente: turisti americani rapiti de organizatii criminale paramilitare, atentate asupra ambasadelor si consulatelor, celebra sechestrare a personalului Ambasadei S.U.A. de la Teheran ( 1980 ). Pana acum patru ani aceste nenorociri se petreceau in afara granitelor sale. Dar pe 11 septembrie peste 6000 de americani au platit pretul unui secol de interventii americane. Atunci, poporului american i s-a reamintit ce responsabilitate imensa comporta pozitia sa de facator de bine in lume. Nu este treaba mea sa stabilesc cine are dreptate si cine nu si nici nu vreau sa justific existenta si activitatea unor organizatii criminale gen Al Qaeda. Nu vreau decat sa atrag atentia asupra faptului ca adeseori, nici cel mai nobil scop nu poate, el insusi, scuza folosirea unor mijloace mai putin elegante.
Cred ca ar trebui sa tinem cont si de faptul ca binele si valoarea sa benefica depind si de momentul in care au fost infaptuite. Pentru ca un lucru sa fie cu adevarat bun si sa dea roade, el trebuie sa apara la momentul potrivit, nu mai devreme si in nici un caz mai tarziu. Pentru ca doua persoane sa ramana impreuna „pana cand moartea le va desparti” nu numai ca trebuie sa se potriveasca, dar si sa se cunoasca la momentul potrivit. Nici istoria nu permite marje de eroare. In 1919, Germania invinsa se afla in pragul razboiului civil. Kaiserul fugise, monarhia fusese rasturnata si in locul ei aparuse doua republici concurente. In nord, la Weimar se contura o republica democrata dupa modelul francez care, desi condusa de social-democrati nu putuse cadea la compromis cu republica socialista bavareza. Trebuind sa aleaga intre o posibila federalizare a Germaniei dupa model sovietic si militarismul prusac, cancelarul Ebert l-a ales pe acesta din urma. Atunci statul national german a fost salvat prin interventia militara sangeroasa. Insa legand noua democratie de vechea garda conservatoare si profund antidemocratica, Republica de la Weimar si-a pecetluit soarta. Abia in 1949 avea sa se nasca cu adevarat democratia germana, dupa un amplu proces de denazificare sustinut de trupele aliatilor occidentali. O noua Germanie aparea atunci in centrul Europei care nu mai vroia sa aiba nimic de-a face cu vechile sale structuri politice. O Germanie federala, insa dupa modelul american. Privind inapoi, este greu de spus ce ar fi fost mai bine sa se intample in 1919 pentru ca Hitler si brutele sale naziste sa nu ajunga la putere. Probabil ca ar fi fost mai bine sa se mentina monarhia, dar intr-o formula constitutionala britanica. Germanii aveau nevoie de timp pentru a invata sa se conduca singuri si sa decida ei insisi viitorul tarii lor. Desi varianta republicana fusese buna in cazul Frantei, diferentele de mentalitate dintre francezi si germani au contribuit din plin la esecul Republicii de la Weimar.
Un exemplu mult mai actual este chiar cazul unui om care a marcat puternic istoria foarte recenta a Romaniei: Ion Iliescu. Pentru aceia dintre noi care considera democratia occidentala ca singura forma viabila de guvernamant la ora actuala, acest personaj controversat este, alaturi de Nicolae Ceausescu, intruchiparea raului absolut. Totusi, destinul lui se impleteste perfect cu destinul Romaniei. Si amandoua sunt marcate de acelasi tragism. Se stie prea bine ce piedica puternica pentru construirea democratiei si a economiei de piata a fost in ultimii cincisprezece ani Iliescu si apropiatii sai. Caci „mariajul” Romaniei postrevolutionare cu un comunist reformist nu putea sa se termine bine. Pentru asta, multi romani il urasc la fel de mult pe cat l-au urat pe Ceausescu, atunci cand era in viata. Desi nu este numai vina lui Iliescu! Sa ne imaginam urmatorul scenariu: constient ca metodele sale nu sunt potrivite pentru Romania, Ceausescu se retrage in 1984 din fruntea partidului si a statului si il lasa succesor pe tanarul ( pe atunci ) Ion Iliescu. Acesta ar fi facut in mare ceea ce a si facut de fapt dupa 1990. Diferenta este insa ca ceea ce in 1990 s-a dovedit anacronic, in 1984 era exact ceea de ce aveam nevoie, si anume de un comunism reformat. Atunci ceea ce Iliescu facea ar fi fost si bine, si bine facut si Romania ar fi avut numai de castigat. Iar Ion Iliescu si-ar fi castigat probabil un loc frumusel in galeria marilor oameni politici romani. Insa Ceausescu nu a vrut sa se retraga si, din contra, a facut tot ce a putut ca sa il dea la o parte. Refuzandu-i sansa de „a face cariera”, Tovarasul ne-a refuzat si noua sansa de a avea un viitor mult mai bun. Ar mai fi insa si un alt mod de a vedea lucrurile, bineinteles tot fictiv si prospectiv. Vizionand caseta procesului Ceausestilor, nu pot sa nu ma opresc asupra unei remarci pe care Elena Ceausescu i-o face sotului sau, cu referire la Iliescu: „Ti-am spus eu sa-l omori!” . Din perspectiva a ceea ce s-a intamplat, pana si aceasta varianta radicala ar fi fost mai buna. N-a fost sa fie asa…
Nu este greu sa gasim exemple de bine facut intr-un mod rau. E mult mai greu sa intalnim exemple contrare. Din acest punct de vedere afirmatia lui Diderot ramane cat se poate de actuala. Ramane o povata nu pentru ceea ce ar fi putut sa fie ( caci trecutul nu-l putem schimba ) ci mai ales pentru ceea ce ar trebui sa fie in viitor. Poate daca fiecare dintre noi ar fi constient de importanta unui lucru temeinic facut si dus pana la capat vom putea trai intr-o lume putin mai buna. O lume care ar trebui insa ferita de excese de bunatate iresponsabila, utopica.

__________________________________________________________________

Patria noastra cea de toate zilele...

Sebastian Mihai Schiau

Una dintre notiunile fundamentale din viata unui om obisnuit, fie ca este constient de acest lucru sau nu, este notiunea de patrie. In definitiv, este imposibil sa imaginezi o fiinta umana care nu traieste intr-o comunitate, un oras, o tara ale caror valori sa le impartaseasca si unde sa se simta in siguranta. Cu alte cuvinte, „patrie” ar putea fi sinonim cu „casa”, adica un loc in care ne simtim in largul nostru, de care ne simtim legati prin amintiri si unde stim ca se afla cei dragi noua.
Iata deci o definitie foarte concreta in insasi sfera ei foarte larga de interpretare. In definitiv, anumite cuvinte-cheie ale vietii noastre sunt foarte greu ( de fapt imposibil ) de explicat, tocmai deoarece au o gama imensa de utilizari, cat si datorita faptului ca ele definesc lucruri specifice oamenilor. Si stim cu totii ca un individ este mult mai mult decat un „animal care vorbeste”. El are sentimente, stari sufletesti care il fac foarte complex si unic totodata. Iata de ce psihologia, de exemplu, este o stiinta foarte complicata, ce necesita o pregatire intensa. Prin urmare, “patria” este un lucru foarte vag, la fel de vag precum dragostea sau instinctul matern.
Este inca si mai interesant faptul ca patria este o idee extrem de noua, ale carei radacini dateaza din timpul Revolutiei franceze ( 1789 ). In secolele premergatoare acestor insurectii populare, nu exista conceptul de natiune sau de patrie…pentru ca nu era nevoie de ele. Cu cateva exceptii, de-a lungul istoriei toate statele au fost guvernate de conducatori absoluti care concentrau in mainile lor toate resorturile puterii. Practic, statul se identifica cu persoana conducatorului sau, care considera, la randul sau, statul pe care il conducea drept o simpla proprietate, de care putea dispune dupa bunul sau plac. Supusii sai ii erau in intregime devotati, iar de multe ori relatia dintre acestia si suveran era mai mult decat speciala: faraonii egipteni erau considerati zei, monarhii europeni erau reprezentantii lui Dumnezeu pe Pamant, iar tarul purta titlul de „parinte al intregii Rusii”. Prin urmare statul avea un caracter foarte personalizat, lucru valabil chiar si in cele doua societati civice ale lumii antice, Atena si Roma. In vreme ce atenieni se defineau ca supusi ai zeita Atena, protectoarea orasului, cetatenii romani isi defineau la fel identitatea in raport cu Lupoaica Capitolina. Iata de ce toate localitatile romane ce purtau prestigiosul titlu de „municipium” aveau o copie dupa celebra statuie. Prin urmare locuitorii acestor state isi defineau identitatea in raport cu conducatorul sau familia conducatoare intr-o mai mare masura decat in raport cu traditiile, obiceiurile sau apartenenta etnica.
Democratia a schimbat radical conceptia oamenilor privind identitatea lor. Odata disparute capetele incoronate, odata abolita concentrarea tuturor puterilor in mainile unui singur om, cu alte cuvinte odata cu disparitia rolului patern al conducatorului statului, statul a devenit vulnerabil, existand chiar pericolul de a se dezmembra. Cu alte cuvinte, legatura sacrosancta ce exista intre stat si cetatenii sai, intre conducere si cei condusi a fost distrusa. Situatia era cu atat mai dezastruoasa in Franta cu cat, ca urmare a abolirii monarhiei si a ghilotinarii regelui Ludovic al XVI-lea, ea a devenit un pericol pentru intreaga Europa, din cauza ideilor radicale si contagioase pe care le promova. Astfel, o coalitie formata din Austria, Rusia, Marea Britanie si Prusia ameninta existenta tinerei republici. Raspunsul francez a fost insa pe masura: conducatorii francezi au inventat-o pe Marianne , simbol al Revolutiei si al Frantei republicane. Astfel, patria il inlocuia pe rege, iar toti cetatenii aveau sa lupte pana la moarte pentru apararea ei. Atasamentul si dragostea fata de patrie au avut un succes imediat, in parte datorita ideii geniale de a o prezenta pe Marianne ca pe o mama comuna a tuturor francezilor, care le-a dat viata si care i-a ocrotit, iar care acum trebuia aparata cu orice pret, fiind la randul ei amenintata.
Astfel s-a nascut primul stat national din istorie, iar una dintre primele sale masuri a fost infiintarea serviciului militar obligatoriu, necesar apararii Republicii impotriva dusmanilor sai din afara, cat si din interior ( monarhistii din regiunea Vendée ). Ceea ce la inceput a aparut ca o necesitate fireasca ( mobilizarea rapida a unui numar mare de soldati ), a ajuns insa sa fie folosit cu timpul in campanii tot mai putin defensive. Un vechi dicton spune ca „unde este patria, acolo este si datoria”. Dar oare patria soldatilor francezi din Marea Armata lui Napoleon era in Austria, in Prusia sau stepele indepartate ale Rusiei? Probabil ca este aceeasi intrebare pe care si-o puneau soldatii germani, romani, maghiari si italieni prinsi in incercuirea de la Stalingrad.
Daca este discutabila granita dintre un razboi defensiv si unul ofensiv, mai ales daca avem in vedere situatia Republicii Franceze in acea epoca, caracterul ultranationalist al unor pasaje intregi din imnul national, „Marseilleza” este de netagaduit. Imnul incepe cu o fraza mobilizatoare, „Allons enfants de la Patrie / Le jour de gloire est arrivée ” ( Veniti, copii ai Patriei, / Ziua de glorie a sosit ), menita sa sune ca un ordin de recrutare, lucru de altfel reiterat si de refren: “Aux armes citoyens, / Formez vos bataillons… ” ( La arme, cetateni, / Formati-va batalioanele ) care continua cu un indemn mai mult decat macabru : „Marchons, marchons / Qu’ un sang impur / Abreuve nos sillons” ( Sa marsaluim, sa marsaluim / Pentru ca un sange necurat / Sa ne hraneasca brazdele ). Cu alte cuvinte, dragostea de patrie a devenit sinonima cu ura necontrolata fata de orice strain. Aici se gaseste radacina sovinismului care s-a manifestat in Franta pana in timpurile moderne. Exemple sunt destule: antisemitismul exacerbat fata de evrei de la inceputul secolului XX ( chiar mai puternic decat in Germania ante-hitlerista ), neincrederea in muncitorii straini veniti din spatiul mediteranean pe parcursul anilor ’50- ’60, in fine, chiar scorul electoral foarte bun realizat de Jean-Marie Le Pen la alegerile prezidentiale din 2002, pe o platforma clar extremista.
Totusi, o alta tara europeana la fel de civilizata ca si Franta a devenit un veritabil simbol al intolerantei si antisemitismului modern. Cum am precizat si mai devreme, Germania nu era la inceputul secolului XX o tara patrunsa adanc de acest gen de sentimente. Idisul, limba oficiala a Israelului, este un dialect german, vorbit de evreii din acea zona a Europei. Totul avea insa sa se schimbe odata cu infrangerea Germaniei in Primul Razboi Mondial si mai ales datorita revolutiilor socialiste ce au zguduit fostul imperiu intre 1918-1919. Ghinionul evreilor germani era ca principalii lideri socialisti germani ce au organizat revolutia din noiembrie 1918 ( in urma careia Kaiserul a abdicat si Germania a capitulat ) erau evrei. Ceea ce pentru Partidul Nazist era un motiv numai bun de a-i acuza pe evrei de sabotarea eforturilor de razboi germane, lansand in mintea germanului de rand ideea ca tara sa era la un pas de victorie in momentul in care a fost lovita miselesc din spate. Imaginati-va ce impact avea acest mesaj asupra unui batran oarecare, care se chinuia sa traiasca de pe o zi pe alta, cu o pensie ce nu tinea pasul cu inflatia galopanta din 1919-1923, batran ce si-a pierdut singurul sau fiu in razboi, care si-a vazut sotia stingandu-se sub ochii sai din cauza marii foamete generata de blocada aliata asupra importurilor germane ( blocada ce a continuat si dupa incetarea luptelor ca metoda de a obliga Germania sa accepte pretentiile aliate ). Totusi, nazistii au ajuns la putere ca urmare a unei alte crize economice, intrata in istorie sub numele de Marea Depresiune de pe Wall Street ( 1929-1933 ).
Ajunsi la putere pe 30 ianuarie 1933 ( avand in vedere circumstantele in care Hitler a ajuns Cancelar, consider ca 5 martie este o data mult mai potrivita ), nazistii au inceput sa introduca in toate structurile administrative ale statului german programul lor antisemit. Odata ce si-au subordonat si aparatul judiciar, ei au facut din calitatea de evreu un delict penal, lucru consfintit prin Legile de la Nürnberg ( 1935 ).
In euforia generala creata de redresarea economica germana ( reducerea inflatiei, eradicarea somajului, cresterea nivelului de trai ), cetatenii germani nu au dat prea multa atentie inrautatirii situatiei evreilor. Poate ca multi dintre ei considerau ca isi meritau soarta, avand in vedere ca in timpul razboiului trecut se imbogatisera pe seama poporului german ( sau cel putin asa se credea pe vremea aceea ). Cu alte cuvinte, putem spune ca aproape toti germanii tolerau politica antisemita a lui Hitler, atat timp cat lor le era bine. Din acest punct de vedere putem afirma cu certitudine ca germanii de rand din acea perioada ( 1933-1945 ) poarta o vina colectiva pentru toate discriminarile si toate degradarile morale la care au fost supusi evreii germani. Desigur, au existat si germani care s-au opus, fie prin actiuni concrete impotriva guvernului, fie pur si simplu prin nesupunere civica, dar acestia puteau fi mai multi. Totusi poporul german nu poate fi tras la raspundere pentru Solutia Finala ( ce a insemnat exterminarea organizata a sase milioane de persoane, majoritatea evrei ), deoarece acest program era cat se poate de secret, lucru ce denota temerile liderilor nazisti privind impactul negativ al unei asemenea decizii asupra germanului de rand.
O alta consecinta a formarii statelor nationale a fost aparitia minoritatilor etnice. In Europa secolului al XVIII-lea, unde inca primau raporturile feudale intre suveran si supusi, mozaicul etnic din anumite state, ca de pilda Imperiul Habsburgic, nu era un pericol pentru unitatea statului, deoarece locuitorii acestui stat nu sesizau diferentele etnice dintre ei, factorul principal de diferentiere fiind convingerile religioase. O suta de ani mai tarziu, situatia era cu totul alta, maghiarii, romanii sau slavii nu numai ca erau constienti de identitatea lor nationala, ci erau dispusi sa se separe de restul Imperiului. Peste noapte, Imperiul Habsburgic a devenit o constructie politica neviabila, lucru evidentiat de convulsiile prin care va trece pe parcursul Revolutiilor de la 1848 si, mai tarziu, in cursul Primului Razboi Mondial. Din acest punct de vedere, romanul Padurea spanzuratilor al lui Liviu Rebreanu ilustreaza perfect starea de conflict la care ajunsesera soldatii austrieci de diferite nationalitati, dupa ce inainte convietuisera pasnic un secol intreg. Problema a devenit si mai acuta odata cu crearea statelor nationale central si est-europene la sfarsitul Primului Razboi Mondial, cand noile state au dobandit, odata cu independenta sau reintregirea statala, si importante minoritati nationale. Pe langa problema crearii de legi speciale pentru aceste minoritati, legi care sa le asigure supravietuirea in afara tarii-mama, aceste state au trebuit sa se confrunte cu tarile revizioniste ( Germania, Italia, Ungaria ) care se foloseau de aceste minoritati ca pretext pentru revizuirea granitelor in favoarea lor. Oricum, in ciuda incercarilor de a pastra aceste comunitati intacte, ele au fost treptat asimilate de populatia majoritara, sau pur si simplu s-au diminuat prin emigratie. Cazul cel mai concludent este cel al minoritatii germane: in 1930, in Cehia, 24,2% din locuitori erau germani, iar astazi doar 0,5 % dintre cetatenii cehi se mai declara germani; in Romania, la 1930 erau 745 421 de germani, astazi mai sunt cateva mii, cei mai multi batrani de peste 60 de ani.
Patria a schimbat radical si modul in care se purtau razboaiele. De la confruntarile sporadice din secolele XI-XVIII, s-a ajuns la conflagratii generalizate si chiar la doua razboaie mondiale. Pe parcursul ultimelor doua secole s-a modificat radical si stilul de lupta. Daca pana pe la 1800, razboiul aveau un caracter privat, fiind purtat numai de profesionisti angajati in acest scop ( mercenari ), treptat locul lor a fost luat de catre soldati obisnuiti, mobilizati prin intermediul serviciului militar obligatoriu din toate colturile tarii si din toate categoriile socio-profesionale. O alta schimbare, inca si mai importanta, a fost aparitia razboiului total, care a extins considerabil aria de purtare a unei lupte armate. Daca pana atunci, o batalie se purta doar in zona frontului, odata cu aparitia avionului de bombardament, luptele sau extins deasupra oraselor in care se produceau armele de razboi si din care erau mobilizati soldatii ce urmau sa fie adusi pe front. Practic, greul unui razboi se purta acum mult in spatele frontului: scopul nu mai era anihilarea soldatilor inamici pe front, ci distrugerea obiectivelor industriale ale inamicului cu scopul de a reduce capacitatile tarii de a purta razboi, cat si bombardarea zonelor rezidentiale cu scopul de a infrange dorinta de lupta a cetatenilor statului respectiv.
Modificari au aparut si in modul de perceptie al razboaielor. Anumiti conducatori, sprijinindu-se pe tezele ipocrite ale unor istorici si juristi „de curte”, au declarat ca razboiul nu este numai justificabil, ci este chiar necesar. Astfel, a aparut conceptul de „razboi sfant”, razboi care era justificat din cauza telului sau, de a repara prin forta o nedreptate mai veche. De obicei, au fost considerate razboaie sfinte agresiunile menite sa reuneasca o provincie care apartinea de drept statului-agresor din cauza structurii etnice. In istoriografia romaneasca razboi sfant a fost considerat Razboiul Pentru Reintregirea Nationala ( 1916-1919 ) sau participarea Romaniei la agresiunea germana impotriva Uniunii Sovietice ( 22 iunie 1941 ), in scopul recucerii Basarabiei si Bucovinei de Nord. Daca acest concept se bazeaza pe anumite prevederi ale dreptului international ( vestitul cassus belli invocat din ce in ce mai des), in schimb teoria geopolitica a spatiului vital (lebensraum ), folosita de Adolf Hitler ca explicatie pentru politica germana de anexiuni teritoriale, nu are nici o justificare. In ciuda acestor incercari de a cosmetiza razboiul, el ramane in continuare un lucru imoral si negativ, chiar daca unele dintre efectele sale pot fi pozitive ( de exemplu, invazia anglo-americana a Irakului, in urma careia a fost rasturnat regimul dictatorial al lui Saddam Hussein ). Din pacate, marea majoritate a conflagratiilor moderne lasa in urma lor pierderi mult mai mari decat potentialele castiguri.
Iata ca ajungem la concluzia ca era statelor nationale a cunoscut mult mai multe razboaie, si mult mai sangeroase, decat epoca statelor feudale. Cu alte cuvinte, zeci de milioane de vieti nevinovate au fost sacrificate pe altarul si in numele dragostei de patrie. Astfel, soldatii francezi care au refuzat, in 1917, sa mai participe la macelul in care se transformase razboiul de transee au fost impuscati ca dezertori, iar ofiterii germani care au incercat sa-l asasineze pe Hitler pentru a scoate Germania dintr-un razboi care era deja pierdut au fost judecati ca tradatori de patrie si spanzurati. Acestea sunt doar doua dintr-un numar imens de exemple privind interpretarea gresita a limitei pana la care poate merge sacrificiul pentru patrie.
Din fericire, oamenii obisnuiti, care au fost redusi adesea de catre proprii lor conducatori la stadiul de simpla masa manipulata, incep sa realizeze ca razboiul este cea mai nepotrivita, costisitoare si pe termen lung chiar ineficienta metoda de a rezolva un litigiu. Astfel, daca in 1914, multimi extatice de oameni salutau, in toate marile capitale europene intrarea tarii lor in razboi, situatia este cu totul diferita in 1939, cand pana si germanul de rand intra cu teama si neincredere intr-un razboi pe care nu l-a dorit si nu l-a declansat. Miscarea pacifista ce a zguduit campusurile universitatilor americane la sfarsitul anilor ’60 cu privire la interventia militara americana in Vietnam, a marcat inceputul unei noi ere istorice, o era a dialogului pasnic, o era ce se vrea a fi o epoca a triumfului diplomatiei si a dreptului international asupra fortei.
Pretutindeni in lume, dar mai ales pe Batranul Continent, statele nationale isi dau ultima suflare, facand loc unor noi constructii economice si politice, menite a desfiinta vechile bariere nationale si a pune capat razboaielor salbatice care au omorat milioane de oameni nevinovati si care ne-au adus in pragul anihilarii totale. In Europa, procesul este inca si mai puternic, iar scopul sau final este crearea unei structuri supranationale ce, imitand modelul american, va cuprinde toate statele europene de astazi, eliminand odata pentru totdeauna vechile rivalitati, care in trecut au generat conflicte sangeroase. Se spera ca acest efort de integrare va pacifica si anumite „zone-fierbinti” ale continentului, in speta Balcanii, vestit butoi de pulbere. In definitiv, Uniunea Europeana este, inainte de toate, un indemn la toleranta.