...si nu cerceta!

Diana Petrehus

Petrecerea e departe, pe celalalt mal...sau poate pe apa, printre valurile de nori impleticindu-se ametit ca-n toiul unei betii rusesti? Nu-mi dau seama. Nu pot aprecia distante pe ceata asta rasfirata ca un tavalug neasteptat daramand o metropola dintr-un ordin de ultim moment, zamislit de mintea unui conducator dement.Desi muzica patrunde pana aici si mai departe inca, in anexa timpului. Un fel de cantec de greiere imperial, daca un astfel de atribut capata orice insecta dandu-si sufletul intr-o melodie straina de sine, pe riunele a ceea ce va fi fost unimperiu,un castel, un sceptru...
Pentru ca acolo nimic nu mai are contur. Poate fi Boston, Paris sau London. Coafurile se intorc in bloc la parfumul absent al anilor cincizeci; capetele schimonosite in zambete acute,brateleextenuat abandonate pe umeri excentrici,miscarile venite practic dintr-un antic fortat a se derula in prezent, ca si privirile fixe, toate au sublimat intr-un extaz al exilului etern in curgere. Pentru ca printre mese danseaza dezlantuit doamna in rosu si domnul in negru. Iar toga obscena prin culoare si prin maleficul accesoriilor ei invizibile ce invaluie fracul rascolindu-i solzii si inotatoarele exotice, care-i desavarsesc gulerul, rara masura si stavila de-acum. Pentru ca nu-i noapte si nici macar seara, ci dupa-amiaza irespirsbila, sufocata de tutun si rasete,intuncata, fara astrii care sa dea macar iluzia puntilor dintre lumi, a scarilor de incendiu care m-ar scapa de o apocalipsa venita inainte de vreme. Fiindca Ares e mort si odata cu el si comertul cu zeii la taraba. Pentru ca nu sunt eu...si pentru ca atunci cand cade moartea-n cartile de Tarot, nu e neaparat vorba despre tine, iar Luna sub coasa inseamna... ,,Ce anseamna, Billy? Monsieur Rocher?!” ,,Hm?!?Moarte prin apa...” ,,Ah!?...”
Dar ei danseaza in continuare, in clinchet de pahare, pe o melodie interna, interminabila, iar aici, sus, pe coline, e angrozitor de frig. Anins iar, si s-a asezat mai impersonal ca niciodata. Va laudati c-ati sti ce-i ostilitatea absoluta.Acelasi bol de sticla mata, cu cele mai saracacioase boabe de chimen, pranzul aparut de Dumnezeu stie unde si
intotdeauna pe neasteptate, in mijlocul acestui relief auster, incompatibil pana si botezului calvinist. Blestemata uniformitate !
Nu...Blestemata individuatie ! Ironic, nu ? Si sunt aproape… saptesprezece ani in curand!...
De-atata vreme dar...in pustiul asta sinuos, lipsit de vegetatie si orice fel de preocupare, un desert intepenit, uitand pana si sa-si mute dunele reci, intindere nesfarsita de sare, unde viscoleste mai tot timpul, gandurile se aduna cu toatele ca spre spre mantuire, in capul meu ; imi
par un Adam osandit de doua ori : sa nu-si afle-n veci Edenul si astfel, nic soata. ,,Bucura-te bucurie singura, cand alta n-ai cerut zarind chiar noianul altora, n-ai sa poti pacatui !”, imi striga sfintii, pe cand ingerii tac. Cei din urma, stiuca, desi mi-am oblojit aripa, am sa ma sting pana in fasa de mumie si tot n-am sa gasesc un soare care sa-mi topeasca zborul. Si ca tot n-am sa mor. Ca am prea multe oase si sunt bolnav de ele, de zvarcolirea lor pentru fantasma aurie a perfectiunii stricate. Ca stau pururi ca Eva in ruga pagana si nu-mi pregateste nimeni un iad. Pentru ca Eva avea o astfel de mangaiere, caci dupa izgonire, Nedreptatea Inselatoare, geamana obsvura scapata din vecie a atins-o si ea a nascut titanii. Ciclopi uriasi, hazii pamantului, puternicii Beznei si raii Padurii, ce masurau Terra cu pasul si tot nu oboseau, se inchina maica pagana din durere sa rastoarne tariile cerului si pe Dumnezeu si sa sfarame tronul divin si legea ingerilor, ca sa pribegeasca-n veci cu totii, sa zugrume sfintii nenascuti inca, iara Edenul, care nu i-a fost ei credincios, sa-l spulbere fiii pentru ca nimeni sa nu-l poata ravni, daca ea l-a pierdut fara intoarcere.Ei insa, erau muti si surzi, de n-a putut maica sa le dea porunca, cu toata ravna ei catre luntrasul si apele Tartarului, care nu s-ar fi incumetat nici ele a se razvrati impotriva vointri stapanului lor.
Ea, a avut ghinionul acesta. Eu,...nu. Pe mine ma marita Foamea cu Gerul, si setea, cu furtunile de lapovita si gheata, pogorate amestecat, de undeva din inalt. Mie-mi degera picioarele in inaintarea lor prin mlastinile moarte, stravezii, umede si taioase, care impanzesc taramul exilului meu, relieful acesta salin, inchinat Uniformitatii.
Si inainteaza intr-adevar greu, mecanic, dar neobosit, pe toata intindereaaceasta straina, patrunzand necontenit an univers rece si umed, si n-are decat, stavila slaba, suflul viscolului golit de ura si justitie de orice fel. Umbla nebuna, manata nu de dorinta izbavirii ori de cautari, ci de ispita spatiului, caci n-are amintiri decat de dinaintea intruparii; si numai la rastimpuri cauta in departare cardul negru, minuscul, al paganilor ce se intorc la turla. Dar caravana fantasmagorica luceste vederii numai o clipa si apoi se destrama ca iluzia unei oaze. Atunci simte rasfirate dintr-o data aripi de cocor si se inalta batand zbor izbavit, dara cand intalneste zarea goala, penele i se scurg in rauri de miere, pe care vaile saline le inghit cat ai clipi.
- Incitatus!!! Nu te pot investi consul;senatul meu, a cazut inainte de-a fi visat sa conduca, pe cand mijea doar, sub steaua erei lui Hercules. Dar te pot face suveran peste doua imperii: acela sterp si rece, in careinsa nu-i va fi frig fiintei tale dezbarate de blestemul carnii, ca si pe acela al sufletului meu, in care Hera si Hefaistos si-au incuiat impreuna darurile...Tu ai fi imparatul, eu, nebunul! Un animal credincios...
Si viseaza vreme lunga fantasma calda ce itar putea intr-adevar fauri Ne-Singuratatea si i-ar ingropa Ne-Dragostea, lasandu-i mormantul fara cripta in paragina, sub viscol, pentru Totdeauna.Dar himera ramane surda la chemarile fierbinti, iara ramasitele-i inerte, se topesc pe zi ce trece in izvoarele unor paraie de munte, ca sa daruiasca humus bun florilor de colt.
-Blestemate buruieni!
Ajunsa din nou pe cea mai inalta colina, caci oricat ar parea ca paseste sigur in linie dreapta, umbla mereu incercuri srtamte, a cazut iar in genunchi,tremuranda si nici privirea nu se mai inalta...
-Dar trebuie!!!
Irisul ochiului stang ita luat foc si azvarle scantei incandescente, care topesc in calea ei mlastinile reci, apoiapa, cu tot continutul ei, croindu-i drum efemer si, in sfarsit, malul abrupt al Ceilalte Parti.
-Acolo,...acolo e cald!...
Un zambet inecat in lacrimi de fericire i-a inundat chipul, iara gue insufletita carmin-stralucitor, incepe a fredona melodia ce se pogoara din cerul de Dincolo, intr-o limba veche sau viitoare...nu mai conteaza si nu e important de unde o stie. O afla intiparita pe muchia unui colt de minte, si e un imn de triunf...
-Asta trebuie sa fie!Unrefren cuminte, care-mi pregateste oda!
A atins taramul ravnit...
-Uite soarele! Putin cam palid...dar nu cred sa fie trecut nici de ora doua dupa-amiaza! Va-sa-zica, nici n-am lipsit prea mult! Dar, unde sunt toti?!? Unde e totul?!?

Nu mai erau nici mese, nici clinchet de pahare ori panglici colorate. Doar ruina lor veche de zeci de ani. Intindere nesfarsita de cruci si pietre funerare rasturnate,acoperite de trupurile a milioane de lilieci obositi si stindarde, mentinand falnice fracuri si rochii extravagante, -stilul anilor 50-, roase de molii,atarnand inca, in ciorchine, de maneci ori falduri. O incadrare d trupuri mici, carbonizate, zacand pe pamantul crapat si fantoma unei foste torte, purtandu-se pe deasupra locului,leganat, englezesc, frantuzesc sau sud-american...In mijlocul acestora, luptatorul invins, odihnindu-se inca in ce mai ramasesedincostumul lui de solzi aurii, singurul trup neredat taranei din care si el a fost facut.
Ametita, innebunita de melodia acum abraziva si constatand ca scanteile ochiului stang ii arsesera rau de tot vesmintele, zdrentuindu-i voalurile din ceea ce crezuse a fi panza de paianjen, se pravaleste langa Neingropat si-n lacrimi de sange, care-i machiaza chipul livid, incearca a-l trezi. Arunca invective, il striga pe nume si-i saruta orbitele goale, alunga corbii si-i zgandareste trupul subred, care va si ceda sfaramandu-se mut, in vremea unei incercari isterice de resuscitare...Isi impodobeste capul cu frunze moarte, incearca a se imbraca in ele...
-Hai sa dansam! Gramada de oase inutile...E...e...era inca dinainte, doar un cimitir!! Si el!...Nici el...
Acum cazuse si ceata. Valurile se limpezeau si oricine, privind in curgerea impersonala, i-ar fi putut observa deloc-periculoasa adancime, ca si albia pardosita cunisipul alb pronenit din oasele fostilor pesti... Talpile ei insa, nu-l simtisera in vremea trecerii ei axtatice spre...
Ochii ii orbira aproape instantaneu si in caderea finala, mainile-i , ce prinsesera a cauta disperat un sprijin in vidul inconjurator, mai apucara a se inclesta in haina-i, in dreptul inimii, unde chinuia o durere ascutita:
-Si nici macar nu e asa de cald...Si cu un zambet bolnav: Era...casmir!...