Un titlu frapant, o carte minuscula, o invitatie… Jean-Pierre Davidts, “Intoarcerea micului print”… Ma trimite in mod automat la pretextul acestei naratiuni, apartinand lui Saint-Exupery, acea povestioara rascitita de care ma simt atat de legata. Citeam despre cartea pilotului francez diferite articole care incercau sa o incadreze: basm, mitologie, religiozitate etc.
Unii reproseaza operei gratia infantila: “Exista o monotonie in aceasta gentilete, complezenta in toata aceasta tandrete…” (P. Vandrome), in vreme ce altii, dimpotriva, ataca gravitatea sa tragica: “ Micul Print pare sa sugereze ca numai in fuga, in disparitie si in moarte putem sa scapam de mizerie si de orbire. Micul Print fascineaza prin puterea stranie de a cobori pentru cateva minute absolutul pe pamant. Dar din acest absolut, nimic nu revine si, urmandu-l pe erou, am risca sa fim asemenea celor care au ascultat prea mult accentele fluierului magic al micului muzician din Brema.”
Greimas concepe o schema care defineste trama narativa a oricarei naratiuni. Povestitorul e cel care se afla la originea actiunii, care obliga subiectul la actiune, dandu-i o misiune, iar cititorul este beneficiarul. Eroul este subiectul, pornind in cautarea unui obiect: obiect magic, comoara sau frumoasa printesa inchisa intr-un turn de catre zmeu si care trebuie eliberata. Pe scurt, e vorba de scopul final ce trebuie atins. Aceasta relatie constituie motorul principal al intrigii si induce dinamismul naratiunii, fiind absolut indispensabil. In fine adjuvantul este auxiliarul care il ajuta pe erou, acesta putand fi un obiect magic sau o simpla informatie; antagonistul, dublul sau negativ.
Dimpotriva, in “Micul Print”, nu exista posibilitatea de a concepe o schema a structurii narrative (pregatirea, complicatia, transferal, inclestarea, intoarcerea, recunoasterea). Saint Exupery merge mult mai departe, existand un refuz global pentru ca elemental central a disparut: nu exista obiect, caci Micul Print nu cauta nimic. Exista astfel, se pare, o lipsa a intrigii si a tramei narrative. Astfel, “Micul Print“ nu este un basm, asa cum este definita specia basmului. Si nici personaj antagonic nu exista in opera “Micul Print”. Chiar sarpele care ne-ar putea face sa ne gandim pentru o clipa ca este adversar dejoaca aceste previziuni. Desi, daca ne gandim la faptul ca basmul are eroi aflati in cautarea unor valori colective, naratiunea raspunde acestui criteriu: una dintre lectiile oferite de vulpe este ca devenim raspunzatori fata de ceea ce am imblanzit, preocupare ce ar parea sa stea in centrul gandirii lui Saint Exupery, o regula de conduita cu valoare generala (In “Pamant al oamenilor” autorul declara: Sa fii om inseamna mai ales sa fii responsabil). Calatoria micului print – al carei sens nu il putem intelege de la inceput – primeste astfel coerenta: e vorba despre intoarcerea la trandafirul pe care l-a parasit si care reprezinta intr-o oarecare masura printesa captiva. Mai mult, ultima fraza, in loc sa inchida naratiunea, opereaza o deschidere: “Nu ma lasati sa fiu atat de trist: scrieti-mi de indata ce s-a intors…” Aceasta marcheaza ca intamplarea nu s-a sfarsit, ca ar mai putea avea continuare. Exista asadar un final deschis, fapt care apropie opera de roman. Ne aflam astfel departe de schema restabilirii echilibrului, triumfand nedeterminarea, nelinistea si angoasa. Nu putem asadar sa integram opera “Micul Print” basmului, fiindca, desi fixeaza valori colective, nu urmeaza schema structurii narrative si nu restabileste echilibrul. Dar nici n-o putem exclude pentru ca atmosfera creata nu este analizabila. Etapele traite de protagonist sunt niste probe deoarece peripetiile sale ii permit initierea, trecerea de la stadiul de neofit la cea de invatat, prin acumularea de experiente, prin atingerea unui nivel superior de constiinta. Intalnirea cu vulpea ii permite accesul la cunoasterea suprema: “Iata secretul meu. E foarte simplu: limpede nu vezi decat cu inima. Ochii nu pot sa patrunda miezul lucrurilor ”. Eroul invata lectia responsabilitatii din cuvintele vulpii – personaj ajutator: “Oamenii au uitat acest adevar, zise vulpea. Tu insa nu trebuie sa-l uiti. Devii raspunzator pentru ceea ce ai imblanzit. Tu esti raspunzator de floarea ta.” Logica Micului Print este cea a unei axe mediane intre basm si mit: e vorba despre cautarea sacrului care refuza abstractul ratiunii si intelectualismul ce seaca lumea pentru a se lasa in voia intuitiei, a inocentei si a minunarii de tip infantil.
Lasand la o parte aceste ganduri oarecum academice, m-am lasat in voia randurilor autorului canadian, care si-a imaginat o posibila continuare a unui vis. O emotionanta intalnire a naratorului cu eroul binecunoscut, care vizitase, asa cum ii era obiceiul, asteroizi si planete.
Pornit in calatorie cu gandul ca doar cei mari “isi trag puterea din slabiciunile celorlalti”, pentru ca trebuia sa gaseasca o modalitate de a se descotorosi de tigrul sosit pe planeta lui, printul nostru ajunge pe asteroidul ecologistului, un om zdrentaros, cu o claie de par, cu barba valvoi si cu niste ochelari rotunzi pe nas, al carui discurs nu-l ajuta insa pe erou sa gaseasca vreo solutie.
A doua planeta adaposteste tot un om rational, omul de publicitate, un idealist care transmite insa printre randuri o vorba de duh “Cu cat obiectele sunt mai nefolositoare, cu atat mai mult oamenii se inconjoara de ele. Cumpara cu duiumul, doar pentru a se fali sau a da cu tifla vecinilor”. Si pentru ca nici acest personaj nu ofera solutia descotorosirii de tigrul nepoftit, Micul Print isi continua pelerinajul, ajungand pe planeta statisticianului. Singura observatie pertinenta facuta de eroul nostru este aceea - binecunoscuta deja – ca oamenilor le place nespus de mult sa calculeze, sa cantareasca, sa compare.
Intalnirea cu gestionarul, pe urmatoarea planeta, nu reprezinta decat o banala subliniere a ideii ca in lume exista proceduri ce trebuie urmate intocmai, o cale ierarhica, amintind oarecum de lumea anosta a adultilor. Si dincolo de intalnirea cu Omul Verde care il ajuta sa inteleaga ca “inima e neputincioasa in fata spiritelor marginite care se folosesc de otelul docil (arma – n.n.) ca sa-si atinga scopurile”, de cea cu fetita care ii renaste in suflet nostalgia florii dragi, ramane emblematica regasirea naratorului cu micutul erou. Acesta din urma, pentru ca nu gasise un vanator de tigri, ii lasa naratorului oaia sa nazdravana, pentru ca acesta – in eventualitatea intalnirii cu Saint-Exupery – sa i-o inapoieze. Un final cu aceeasi rugaminte de a fi anuntat de o posibila intoarcere a micului erou pe pamant, fata de care se atasase naratorul.
O carte ce inchide cercul si care, in pofida faptului ca pastreaza structura narativa a celei care ii fusese pretext, ramane doar o incercare literara de a reinventa lumea copilariei. Am perceput cartea lui Davidts ca o posibila continuare, dar senzatia pe care mi-a creat-o nu a fost cea de continuare fireasca a cartii lui Saint-Exupery. Un punct de vedere, cu mici scapari, mici repetitii. Importanta este ideea autorului, caci multi sunt cei care – terminand lectura “Micului Print” – scriu propria lor versiune…
Poate mult mai mult decat cartea autorului canadian, m-au frapat versurile Marinei Samoila:
(…) "Scrieti-mi de indata ca s-a intors..."

Draga Antoine,
Iti scriu acum,
Asa cum m-ai rugat
Ca sa-ti spun ca s-a intors.
Nu in acelasi loc,
Nu sub aceeasi stea poate,
Dar Micul Print s-a intors
Pe Pamant, in alt fel de pustiu
Calatoreste la noi, in Est, cu Don Quijote.
Il recunosti usor. Nu s-a schimbat:
Parul de aur, la gat un fular,
Intreaba si nu raspunde cand e intrebat
Si rade, rasul acela, iti amintesti?
"Ca o fantana in pustiu",
Un ras alungand pustiul cu-o fantana.

Se pare ca a sosit la noi
Acum cinci ani si ceva,
Dar n-am avut ragaz sa-ti scriu
(Ce sunt cinci ani fata de cat ai asteptat?)
Ar fi prea greu sa-ti spun acum
Din toate ce s-a intamplat, atata doar:
A fost pe strazi, cu ceilalti copii,
Cu o floare in maini, curajos cum il stii,
Sfidand pustile ucigase din spate
Uitand ca nici pe planeta noastra mare
"Drept inainte nu poti merge prea departe".
Azi si floarea lui creste pe asfalt,
Langa Troita de la Universitate.

La inceput putini au inteles.
Au trecut cateva luni
Pana cand ne-am intalnit din nou
Pe strazi, privind stelele si razind.
Acum, tot mai multi dintre noi
Deschidem ferestre in noapte
Si radem... Sunt sigura ca rad cu noi
Si Micul Print si Don Quijote.


"Va rog... Deseneaza-mi o oaie!"
Aici e pajistea,
Aici paraul,
Florile si soarele si graul.
Aici cartita si-a facut musuroi.

Dincolo, la fel, oamenii, prietenii, noi
Construim temeinic singuratatea.
Nu sub pamant ci la vedere
Ne dezoranduim cetatea:
Intai zidul de cuvinte -
Dezmatate, suieratoare, rastite;
Apoi timpanele ingrosate
De zgomotul prea mare;
Privirea - opaca, atintita in noi,
Mirosul - amortit de duhoare,
Pielea - de pergament prafos,
Gustul - salciu, de sange, de os,
Singurul pe care il mai simtim...

Aici e pajistea,
Aici paraul,
Florile si soarele si graul.
Aici noi am intinat pamantu'.
Te rog, darama cetatea,
Oaia pe care-o caut eu
E ratacita inauntru.

"Maria Ta... peste cine domnesti ?"
Stii, semintele de baobab
Pot locui chiar in tine.
Si betivanul care bea
Ca sa uite cat e de betiv
Poate trai pe varful limbii tale,
Intr-una din papile.
Omul de afaceri, care
In loc sa priveasca stelele
Sta si le aduna pe hartie,
Poate fi ascuns in degetul tau
Aratator, acela care scrie.
Daca ai putin noroc, lampagiul
Si consemnul lui demodat
Pot face uneori lumina in tine.
Pe vanitos il vei gasi
Undeva, in lobul occipital,
Niciodata redus la tacere,
Iar pe geograf il simti precis
Cind muntii se clatina
Si esti cuprins de neincredere.
Floarea pentru care esti gata sa ucizi,
Fie si numai omizi,
Gandul-sarpe, care te poate elibera
Facandu-te sa pleci departe,
Vulpita-prieten, mangaind
Lanul de grau sub cerul de vara,
Toate le poti regasi
Razand spre stele
Si privind in tine, intr-o seara.
Simti? Esti atat de multi,
Esti atat de multi !
Mai poti sa te-ndoiesti ?
Vezi, Maria Ta ... peste cine domnesti!