Un reflector urias si irisul mi se scurse in neant…o mare morbida incepu a-si rascoli leganarea in prelungirea genelor mele si-mi paru indata ca-mi lipsesc talpile.”Cu tot cu calcaiul lui Ahile ?!?Ce bine ! “mi-am spus…apoi mi-au disparut aievea picioarele, mainile…ma absorbea chinuitor incet intunericul, ca sa-mi ramana undeva, suspendate, doar cateva resturi cenusii de globi oculari si cord…inca palpaind…
Printre painjenis de cangrena resemnata, o nimfa de marmura imi intinse bratele fara sunet, caci framantarea rocii ramanea imponderabila in ciuda parasirii relativ bruste a soclului…pentru ca isi parasise aproape cu totul havuzul, care o fixase pana atunci ca o icoana platonica. Doar trena neobijnuit de imaculata a togai faurita din solzi, o mai lega de vechiul piedestal. Privirea-I fixa incremenita intr-un suras de bacanta, ma paraliza…Parea o papusa woodoo, trimisa de pe o alta falie temporala, avand substanta ingemanata cu un suflet care se rostogolea printre genele-i de roca toxica, asemeni unui ecou nedeslusit…Chema frenetic…ma chema, asta am inteles imediat…insa mesajul ei, nu cred sa se fi putut scrie in vreun grai profan…Chemarea ei era insasi vrerea, sternul aviditatii de imbratisare, de contopire…Pletele-i rigide cautau luna; parea un Ra pervertit…un diamon travestit…o entitate expansiva, care ma urmarea instinctiv.Balaur hieratic, infinit binevoitor, crestea in sine si din propagarea-I halucinanta, ajunse sa ma prinda de mana!
“Nu doare…Nu-ti fie teama!Ai sa vezi ce bine are sa fie! “Si in adevar, trupul chircit mi se destinse cateva clipe progresiv si capata o oarecare imponderabilitate…O clipa mi-am putut mangaia oasele stravezii si aceasta intimitate calda imi darui o impacare efemera, caci, curand, vlaga mi se rostogoli iar din corp odata cu mostra de nasturi organici…De acum nici nu mai aveam nevoie de ceai .Biscuitul stia sa-mi rememoreze singur episoade-trecut sau doar schite ale efemerelor mele valente demiurgice:…un melc incolor si abraziv de lent, o poarta uriasa imbracata-n panze de paianjen groase, iar in punctul ei cel mai inalt, atarnat neglijent, un talisman colt de lup…o pravila sfanta inotand in noroi, primavara toxica prin zenitul ei predestinat de prea multe inele lemnoase…eu, impreuna cu cei foarte multi frati ai mei, asezati in jurul unei masute scunde de lemn, infructandu-ne frenetic dintr-o tarta cu cirese, impreuna cu un popor de cleopatre ce imita frunzele si rozatoarele…o manthis religioasa, cu un chelicer doldora de polen ramas in aer.
Himera unei seri cu zarzari infloriti, cafeaua cu lapte, bradul urias cu tota dragostea noastra in crengi, semineul cu cercei-botin el…intaiul nostru Craciun, …familia pe care mi-am dorit-o din clipa in care orologiul mi-a vestit pentru intaia oara gratiile leaganului sinpentru mana bunicii prea moderne…el, venind cu toate ploile in spate, sarutul lui ca stropul greu de vin…vorba unui cantec ajuns patrie pentru ca azi familia e un act inutil si ingraditor de spirit, un candelabru prea auster leganandu-se din tavanul unei sali de interogatoriu perpetue, …pentru ca azi se prefera salba trufasa a narcoticelor, mai mult sau mai putin traditionale, …in sfarsit, el ,medic in uniforma conventionala, manuind dulce, balzacian, seringa…Acelasi reflector, din ce in ce mai pregnant propagandu-si imaginea pe convalescenta retinei mele .Florile, am bagat de seama, lipsesc de pe noptiera, deci nu e un fragment de literatura memorat de Univers .E profanul Spital 9…noua, mai mult decat opt, insa mai putin ca zece. Spitalul orasenesc, institutie de provincie, cu aroma clericala .Parterul prestigioasei institutii, pe culoarele caruia misuna maicile de la Stanci si cate un parinte cu ochi albastrii si cercel in ureche; familia transhumanta a tuturor celor de aici si de pretutindeni, din toate maghernitele care pun alaturea efervescenta islamului cu haosul lor mizer si se scot virtuti intruchipate…familia de care ei au nevoie dar nu si dorinta…A!…
“Te relaxezi, nu vrei sa mai auzi nimic, nu mai simti nevoia contactului vizual cu ceea ce te inconjoara. Te relaxezi tot mai mult…”Da…nu mai vreau sa-i vad de multa vreme.De ce?Pentru ca pot si pentru ca mi-am vrut intotdeauna ca pe un roman al tuturor romanelor si timpurilor; pentru asta insa ,mi-ar fi trebuit niste parinti potriviti…Mi-am inchipuit-o intotdeauna pe mama mea cea hotarata intai de zei ,in sary-ul ei preferat ,violet ,brodat cu scoici minuscule, predandu-mi hindi in primele zvarcoliri ale pleoapei lumii.Lumina proaspata, difuza ,invaluind-o ca pe o holograma ,ca pe un bibelou de zahar ars. Tratatele ei de cardiologie si bruianele pentru conferintele de la biblioteca orasului ,volumul ei preferat cu autograful veritabil al lui Rabindranath Tagore si o scrisoare primita cu multi ani in urma la Calcutta ,semnata “prietenul tau hispanic,Frederico Lorca”, pe care tatal meu va ramane pentru totdeauna gelos.Tata ,parintele meu atat de superficial european si hindus pana in maduva convingerilor confesionale ale lumii.Lumina proaspata ,difuza ,invaluind-o ca pe o holograma ,ca pe un bibelou de zahar ars.Tratatele ei de cardiologie si bruianele pentru conferintele de la biblioteca orasului ,volumul ei preferat cu autograful veritabil al lui Rabindranath Tagore si o scrisoare primita cu multi ani in urma la Calcutta ,semnata “prietenul tau hispanic,Frederico Lorca”, pe care tatal meu va ramane pentru totdeauna gelos.Tata ,parintele meu atat de superficial european si hindus pana in maduva spre iesire…Se dezbara incet de pletele de marmura si-mi pot din nou infinge copilareste degetele in parul lui ,negru-boem ,iar ochi-i iarasi vii, ma privesc dojenitor cum s-altadat de-atatea ori!… : “revino-ti ,fluturas ;si copiii nostri au nevoie de o familie responsabila…Da adica alcatuita din parinti care sa le vorbeasca mai mult in proza inteligibila decat in versuri…”

Cand Columb a plecat sa gaseasca un nou drum spre Indii, paradisul cafelei, a ceaiului, a matasurilor si a condimentelor, din greseala a descoperit America. A doua oara nu a mai avut nevoie decat de o busola ca sa repete acelasi drum inspre marele continent. Insa, calatoria spre noi insine e mult mai dificila, e plina de obstacole, noi cu greu gasim busola care sa ne duca acolo, sa ne faca sa ne descoperim, sa realizam ceea ce suntem si ceea ca vrem sa fim. Pentru ca odata ce ne-am gasit, atunci avem puterea sa luptam pentru tot ce vrem, sa ne zbatem pentru dorintele noastre, sa infruntam toate piedicile care ne ies in cale, stiind ca, acolo undeva, se gaseste implinirea visului nostru, implinirea noastra.

Van Gogh a fost unul dintre cei care au cautat aceasta descoperire de sine… Nu multi stiu ca viata lui a fost plina de coincidente, de deja-vu-uri, de fapte inexplicabile. Dar cine zicea… a, da, Senecca afirma ca „Ceea ce voi numiti fenomen paranormal, eu numesc real inexplicabil’’. E ciudat ca, de fiecare data cand nu gasim explicatia unui fapt, il transformam in mit, in legenda. E mai usor asa.. De ce sa ne batem capul cu gasirea unei explicatii logice, unei explicatii de orice natura?! E mult mai simplu sa aruncam faptul in mit, apoi cu timpul sa-l idealizam, gata, e ceva divin, vine din cer. Providenta nu da explicatii… Cine crede, acela va fi izbavit.

Van Gogh s-a nascut exact la un an, in aceeasi zi ca fratele sau. Numai ca fratele sau era mort atunci. Cu un an in urma, mama sa nascuse un fiu foarte bolnavicios, pe care l-a botezat Vincent-Willem. Copilul a murit imediat dupa nastere. La un an distanta, in aceeasi zi, si se pare, la aceeasi ora, a fost adus pe lume un al fiu pe care l-au botezat tot Vincent-Willem, dar care a fost cunoscut mai mult ca pictorul Van Gogh.

La 16 ani, la insistentele mamei lui se angajeaza la Haga, la un unchi care era negustor de arta. Este fascinat de pictura, dar nu are nici o tentativa de a picta in tot acest timp. Totusi viata lui se schimba atunci cand este transferat la Londra si se indragosteste de fiica gazdei. Cand aventura secreta iese la iveala, Van Gogh este concediat si trimis acasa. Urmatorii ani sunt foarte zbuciumati, eul lui sufera transformari radicale, isi pierde increderea in oameni, isi pierde mandria fata de sine. Incearca disperat sa se regaseasca. Singurele momente cand simte ca traieste cu adevarat sunt cele in care sufera; se pare ca durerea il aduce a realitate, ca il dezmeticeste. Poate a cazut in depresie, poate incearca sa descopere doar care e adevarata lui vocatie in viata. Isi vinde toate lucrurile pe care le are si se muta intr-o coliba saracacioasa. Nu munceste, si este mai mult intretinut de un frate de-al sau. Picteaza toata ziua, iese pe camp si aduna in galbenul lanului toata durerea lui, tot zbuciumul sau interior, tot ceea ce il macina. Ii place sa picteze lanul cu cereale, campuri intinse cu floarea-soarelui, norii sunt cand albastrii, cand albi spumegand ca sufletul lui, cand roz. Are o atractie catre culoarea galben, aceasta culoare il inspira, poate ii imprima o anumita energie, il face sa viseze din nou, sa se aventureze.

Considera ca un pictor trebuie sa picteze in concordanta cu starile sale interioare, sa se exprime pe sine, sa-i reflecte trairile interioare. Intotdeauan adevarul face fiinta umana sa vibreze. Pasiunea pe care a dedicat-o realizarii tablourilor se vede, se simte, e insasi esenta artei si imbraca picturile cu realitatea trairii si a exprimarii.
Unele tablouri au ramas in podul fratelui sau multi ani, fiind amenintate de putregai si mucegai, fiind atacate de ganganii si de timp. In timpul vietii nu a vandut decat un tablou, care nu putea sa-i asigure painea nici pentru o zi.

Privindu-i operele, il descoperim pe insasi Van Gogh, il aflau asa poate cum chiar el ar fi vrut saa se afle. Ma intreb… a reusit oare sa se ragaseasca? Sa se vada in tablourile pe care le-a pictat? Cred ca nu …sau poate ca da, s-a regasit acolo, in linistea si calmul artei, dar nu i-a placut ceea ce a descoperit …Poate din aceasta cauza si-a taiat o ureche.

A intrat apoi de buna-voie intr-un sanatoriu medical, unde a pictat 70 de tablouri, in atatea zile in cat a stat. Nu a avut nici un prieten, nimeni nu i-a fost alaturi. A fost un singuratic toata viata un cautarea sa. Si cel mai mare prieten pe care si-l putea gasi era in sine. Dupa ce a iesit din sanatoriu a continuat sa picteze.

La varsta de 37 de ani se impusca in piept. Cand doctorul ajunge in camaruta in care locuia pictorul, il gaseste fumand o pipa si asculta cum acea umbra geniala, ii spune sarcastic ‚Sper ca nu am ratat!’. Nu accepta nici o ingrijire medicala, continua sa fumeze toata noaptea, uitandu-se pe tavan , cercetand parca in cautarea linistii, a motivului, a scopului, a trairii… Moare a doua zi de dimineata.

Macar acum nu mai are nevoie de busola. S-a regasit. Sigur.