mircea crisan

Ciudat! Dupa cateva experiente in care numai ca nu m-am dat cu capul de pereti sa-mi iasa anumite lucruri (si tot n-au iesit), m-am resemnat si am schimbat strategia. Am ajuns la concluzia ca in orice idee in care crezi, nu trebuie sa fortezi lucrurile, sa le lasi mai intai sa se coaca, iar apoi iti ajuta Dumnezeu sa te bucuri de materializarea ei cand nici nu te astepti. Totul e sa nu renunti.
Aceeasi “chestie” (sper sa nu deprind si eu ticul verbal al unui primar ?) s-a intamplat si cu proiectul ACROSTIH. Chiar nu am fortat lucrurile, in ciuda mai multor reprosuri gen “n-ati fost in stare sa scoateti in trei ani decat 12 numere”, “de ce nu mediatizezi proiectul?” etc. Chiar i-am suparat pe unii care s-au apropiat tangential de revista si cenaclu ca nu i-am ajutat sa aiba o ascensiune fulminanta. Le-am explicat ca proiectul nostru nu este singura “rampa de lansare”, iar daca nu s-ar fi ofuscat ar fi ramas. Ideea este ca tocmai aceasta alternanta intre exuberanta si latenta au facut proiectul ACROSTIH sa se sedimenteze. N-am vrut niciun moment sa imping un demers fara vlaga, doar de dragul de a ma minti frumos (sa ma simt important) ca pot sa coordonez in Baia Mare o miscare culturala a tinerilor. Nu am facut asta, n-am vrut sa fortez lucrurile chiar daca eram pe muchie de cutit sa se duca totul de rapa. Sa nu credeti ca n-am avut un gust amar sa vad ca nu mai vin la cenaclu oameni in care chiar am crezut ca “au potential” si ca vor avea un cuvant de spus in ceea ce va insemna pe viitor grupul intelectualilor care se vor manifesta in zona. Cu toate astea, n-am facut nimic sa adun “sange proaspat”. Ba mai mult, o serie de conjuncturi nefericite m-au facut sa nu pot sa ma ocup o vreme de revista si cenaclu. Dar, SURPRIZA! Structura asupra careia plana in permanenta posibilitatea ca oamenii sa se plictiseasca si sa-si gaseasca altceva de facut, a prins demaraj. O mana de oameni (iar aici vorbesc aproape la propriu) s-au incapatanat sa continue pasii proiectului. Este incredibil sa vezi ca exista oameni de varsta ta, care doar de dragul dezbaterilor pe teme literare tin cu dintii de un proiect care n-a avut si nici nu da sperante in viitorul apropiat ca poate oferi vreun stimulent material sau financiar. Nu pot vorbi despre asta decat cu mandrie. Aceeasi mandrie ca si atunci cand vezi un om caruia tot sistemul incearca sa-i bage pumnu-n gura, dar el nu se lasa injosit pentru un singur lucru: n-are nimic de pierdut. La fel poate fi si in literatura: te poti simti umilit si calcat in picioare de cei care vaneaza faima, frustrat ca vezi “manariile” unor concursuri in care parca esti dat deoparte pe nedrept, insa te poti simti frate cu zeii daca ai incredere in frumusetea cuvantului, ca doar … n-ai nimic de pierdut. Povestea merge mai departe. Ca n-avem nimic de pierdut.